Juno
Regia Jason Reitman
In rolurile principale Jennifer Garner, Ellen Page
Incheind cu acest film seria nominalizarilor la cel mai bun film al anului 2007, in vizuinea membrilor Academiei Americane de Film, nu am fost dezamagit. Ca de obicei, peliculele nominalizate au fost dintre cele mai bune, filme care staruie in memorie si care dezvaluie drame psihologice, personalitati complexe si istorii deosebite.
Juno pare un film simplu, despre si cu adolescenti, in genul comediilor anilor '80-90, dar care devine o drama inteligenta. Juno este o tanara eleva de doar 16 ani, care descopera ca intreaba viata din jurul ei se schimba din cauza unei sarcini nedorite, dar pe care doreste sa o pastreze, nu pentru ea, ci pentru a-l oferi spre adoptie.
Ea incearca sa gaseasca cuplul perfect pentru aceasta, pare sa reuseasca. Familia ei este surprinzator de receptiva, o ajuta, atat tatal sau, cat si mama sa vitrega. Surprinzator spun, pentru ca o familie normala, din viata reala de zi cu zi, cu greu ar fi avut aceeasi reactie, avand in vedere conservatorismul parintilor. In Romania, probabil ca o sarcina la varsta de 16 ani ar fi dus la pedepse pe timp nelimitat, obligarea la avort si chiar la dezmostenire (cum spunea cineva: in Romania din 10 fete care le-ar spune parintilor asa ceva, 8 ar fi batute si 2 ar fugi de acasa).
Spectatorii nu pot decat sa fie sedusi de Juno. O adolescenta culta, lipsita de inhibitii, care asculta o muzica buna, canta la chitara si nu ii pasa de ceea ce cred cei din jurul ei despre ea. Se duce in vizite dese la viitorul tata adoptiv, fara sa ii pese sau fara sa stie ca aceasta nu este conform cu standardele sociale de viata ale celor din jur: nu trebuie vizitat un barbat casatorit de catre o fata/femeie singura. Oare aceasta va duce la dezagregarea familiei adoptive? Ea fascineaza, privind toate lucrurile din jurul ei destul de matur si asta indiferent de parerea sa asupra familiei sau sarcinii.
Vizionand cu totii filmul lui Mungiu, 4 luni, 3 saptamani si 2 zile, un film asemenator, dar pe baricade diferite, Juno este o pledoarie impotriva avortului, care trebuie combatut desi circumstantele sunt cu totul impotriva. O varsta frageda, o situatie precara, un tata adolescent si cu totul absent (pe care ea insa il iubea), dar cu o mama cu personalitate puternica si cu o familie fiindu-i alaturi la bine si la greu.
Un film viu, despre o drama de zi cu zi, care se poate intampla oricui si care este rezolvata de personajul principal cu cea mai logica si plina de sens solutie, avand in vedere varsta sa. Cu mari sanse la premiul pentru cea mai buna actrita in rolul principal, Ellen Page joaca exemplar, fara cea mai mica emotie. Nominalizat la inca trei premii: cel mai bun film, cel mai bun regizor si cel mai bun scenariu original.
Nota 8.5/10
Jovi.
Incheind cu acest film seria nominalizarilor la cel mai bun film al anului 2007, in vizuinea membrilor Academiei Americane de Film, nu am fost dezamagit. Ca de obicei, peliculele nominalizate au fost dintre cele mai bune, filme care staruie in memorie si care dezvaluie drame psihologice, personalitati complexe si istorii deosebite.
Juno pare un film simplu, despre si cu adolescenti, in genul comediilor anilor '80-90, dar care devine o drama inteligenta. Juno este o tanara eleva de doar 16 ani, care descopera ca intreaba viata din jurul ei se schimba din cauza unei sarcini nedorite, dar pe care doreste sa o pastreze, nu pentru ea, ci pentru a-l oferi spre adoptie.
Ea incearca sa gaseasca cuplul perfect pentru aceasta, pare sa reuseasca. Familia ei este surprinzator de receptiva, o ajuta, atat tatal sau, cat si mama sa vitrega. Surprinzator spun, pentru ca o familie normala, din viata reala de zi cu zi, cu greu ar fi avut aceeasi reactie, avand in vedere conservatorismul parintilor. In Romania, probabil ca o sarcina la varsta de 16 ani ar fi dus la pedepse pe timp nelimitat, obligarea la avort si chiar la dezmostenire (cum spunea cineva: in Romania din 10 fete care le-ar spune parintilor asa ceva, 8 ar fi batute si 2 ar fugi de acasa).
Spectatorii nu pot decat sa fie sedusi de Juno. O adolescenta culta, lipsita de inhibitii, care asculta o muzica buna, canta la chitara si nu ii pasa de ceea ce cred cei din jurul ei despre ea. Se duce in vizite dese la viitorul tata adoptiv, fara sa ii pese sau fara sa stie ca aceasta nu este conform cu standardele sociale de viata ale celor din jur: nu trebuie vizitat un barbat casatorit de catre o fata/femeie singura. Oare aceasta va duce la dezagregarea familiei adoptive? Ea fascineaza, privind toate lucrurile din jurul ei destul de matur si asta indiferent de parerea sa asupra familiei sau sarcinii.
Vizionand cu totii filmul lui Mungiu, 4 luni, 3 saptamani si 2 zile, un film asemenator, dar pe baricade diferite, Juno este o pledoarie impotriva avortului, care trebuie combatut desi circumstantele sunt cu totul impotriva. O varsta frageda, o situatie precara, un tata adolescent si cu totul absent (pe care ea insa il iubea), dar cu o mama cu personalitate puternica si cu o familie fiindu-i alaturi la bine si la greu.
Un film viu, despre o drama de zi cu zi, care se poate intampla oricui si care este rezolvata de personajul principal cu cea mai logica si plina de sens solutie, avand in vedere varsta sa. Cu mari sanse la premiul pentru cea mai buna actrita in rolul principal, Ellen Page joaca exemplar, fara cea mai mica emotie. Nominalizat la inca trei premii: cel mai bun film, cel mai bun regizor si cel mai bun scenariu original.
Nota 8.5/10
Jovi.
2 comentarii:
salut. vad ca ti-ai descoperit o pasiune din a face recenzii la filme. cat priveste 4,3,2, eu l-am vazut de 2 ori, dar nu m-a impresionat. mi-a lasat impresia unui film-reportaj, un documentar, fara accent pe trairile interioare ... da, intr-adevar este foarte obiectiv si descrie exact ce se intampla inaite de 89... trist, ce-i drept, dar adevarat... m-ai facut curios sa vad Juno...
oricum, imi place ca scrii si sper sa ma ajute comentariile tale cand e sa aleg un film...
toate bune
Merci mult, Ionut, pentru aprecieri.
Pe mine m-a impresionat 432 poate tocmai pentru ca dezvaluie foarte exact realitatea de atunci, ca un film-documentar. Avand in vedere ca nu am sentimente si impresii de atunci si nici relatari de la apropiati cu fapte asemanatoare, mi s-a parut prea real si pentru asta impresionant. Pentru filmul asta, trairile personajelor, desi existente, nu m-au prea interesat, cat relatarea situatiilor asa cum nu le-am cunoscut din cartile de istorie. Nu imi aduc aminte decat de articolele din ziarele de dupa 1989 despre decretei si de referatul facut de mine la o sesiune de comuncari stiintifice de la Brasov despre "evolutia infractiunii de avort". In rest, si filmul a facut putina lumina.
Trimiteți un comentariu