Povestea unui idiot spusa de el insusi

"Povestea unui idiot spusă de el însuşi", de Félix de Azúa

Editura Polirom, Iaşi, 2006

Traducere de Ion Creţu

Conţinutul fericirii la Félix de Azúa

Moto: „Nu merită osteneala să te chinui să faci o operă de artă, fiindcă ea este cea care alege ÎN CINE să se producă. Este ca leucemia, îl afectează pe cel pe care-l afectează. Oameni ireproşabili din toate punctele de vedere, cu o capacitate intelectuală deasupra oricărei suspiciuni, s-au compromis artistic, în vreme ce idioţii patentaţi sunt ridicaţi în slăvi pentru cine ştie ce operă nemuritoare.”

Un romancier mai puţin cunoscut la noi este acest catalan Félix de Azúa, născut la 30 aprilie 1944 la Barcelona, un spirit profund literar, fiind autor de romane, poezii, carţi de filosofie (de altfel, licenţiat şi doctor în filosofie) şi profesor de estetică. De asemenea, este un ziarist de succes, colaborator la câteva ziare şi reviste catalane, precum şi la prestigioasele El País şi El Periódico. Chiar dacă a debutat pe tărâmul poeziei, în antologia „Nueve novísimos poetas españoles”, editată de Josep María Castallet, alături de poeţi precum Pere Gimferrer, Vicente Molina Foix sau Leopoldo María Panero, consacrarea i-a adus-o proza, mai ales prin romanul Povestea unui idiot spusă de el însuşi, publicat în anul 1986. Ulterior, a continuat cu Jurnalul unui om umilit (1987), Prea multe întrebări (1994), Momente decisive (2000).

A activat şi pe tărâm politic, fiind unul dintre cei cincisprezece semnatari al celor doua manifeste (2005 şi 2006) ale platformei politice „Ciutadans de Catalunya” în vederea formării unui partid politic non-naţionalist în provincia spaniolă catalană. Scrie periodic şi pentru blogul său în limba spaniolă, la adresa http://www.elboomeran.com/blog/1/felix-de-azua/.

Subintitulat „Conţinutul fericirii”, „Povestea unui idiot spusă de el însuşi” este plasat la graniţa dintre un roman biografic şi un eseu filosofic despre fericire, una din viaţa unui om oarecare, aflat în căutarea ei şi pe care, se pare, că nu o găseşte niciodată. De fapt, nu fericirea este ţelul său, ci multiplele faţete sub care aceasta se găseşte în lume şi studierea lor: şcoala, sexul, dragostea, căsătoria, implicarea in activitatea politică extremistă, armata, arta, munca. Trece prin toate pentru a găsi modalitatea cea mai apropiată de a conştientiza conţinutul fericirii.

Tocmai împărţirea între roman biografic şi eseu dăunează cărţii. Lungile pasaje ale protagonistului, în care perorează asupra multiplelor implicaţii ale fericirii şi gândirii umane, nu întotdeauna inteligibile cititorului îndepărtat de filosofia pură, scad valoarea unui roman care, deşi scurt ca întindere (160 de pagini), putea deveni reprezentativ, dacă se menţinea pe concret, pe biografia unui personaj altfel interesant, cu o experienţă de viaţă vastă.

Protagonistul romanului ia hotărârea incă din copilăria ternă şi fără auspicii favorabile să ia masca fericirii pentru toată viaţa, chiar dacă nu o cunoaşte: „Viaţa, una dintre cele mai nefericite din câte cunosc şi, totdeauna, în aceeaşi direcţie; de la primele instituţii, am ştiut că eram obligat să simulez o fericire permanentă şi că o astfel de trăsătură avea să-mi permită să supravieţuiesc; o singură cetate în care mă simţeam în siguranţă în faţa numeroaselor atacuri cărora aveam să le fiu ţintă”.

Ne aflăm în primii ani ai Spaniei de după cel de-al doilea război mondial, iar acţiune se petrece în marea ei majoritate în timpul dictaturii franchiste, una destul de liberală din punctul de vedere al autorului, mai ales în ceea ce priveşte viaţa opoziţiei făţişe, care este lăsată să existe, dar nu şi să se dezvolte. De aceea, după punerea măştii fericirii, ia decizia să cerceteze acest concept filosofic şi a conţinutului lui, trecând prin diferite stadii, pe care toti oamenii le recunosc drept baze ale fericirii umane: „Am hotărât atunci, la vârsta de cinci ani, să fiu simulantul perfect al fericirii, un profesionist al beatitudinii şi, în mod simultan, am început celebra mea cercetare despre conţinutul acesteia.”

Deseori insă, chiar dacă este obiect de cercetare, protagonistul face orice să respingă fericirea şi dă sfaturi cum aceasta trebuie îndepărtată. Oamenii trebuie să facă orice pentru a nu avea momente de slăbiciune sentimentală, cum ar fi pe marginea unui părâu sau la un apus de soare, contemplând întoarcerea pescarilor în bărcile lor, deoarece acestea sunt scenariile perfecte ale începutului fericirii. În schimb, recomandă în asemenea momente, închiderea geamurilor, folosirea ochelarilor fumurii sau citirea lui Dostoievski.

După trecerea printr-o copilărie în care s-a pus accentul pe educaţia religioasă, şi-a făcut intrarea brusc într-o adolescenţă cu o sexualitate exacerbată, care părea singura cale spre fericire la acea vârstă, şi nu numai autorului, ci fiecăruia dintre noi. Iar în citatul următor, recunoaştem fiecare băiat, viitor bărbat, în apropierea vârstei de 18 ani: „Fericirea sexuală trebuia să se întâlnească într-o situaţie perversă din punct de vedere social (Doamna Chatterley), cu o persoană total străină (D.A.F. de Sade) şi, de ce nu, prevăzută cu un deznodământ tragic (Anna Karenina). Restul erau jocuri de copii.”

Trecând peste fericirea sexuală („Dar am ajuns într-un moment când ne-am repetat. Era inevitabil, în ciuda sânilor şi vulvelor ei. Şi cel mai probabil este că a fost vina mea, fiindcă în tot acel timp, eu într-adevăr nu am reuşit să produc mai mult de un singur penis”), urmează un nou moment în viaţa lui, acela al căsătoriei şi al iubirii, deşi deseori în viaţa de zi cu zi acest subiect este concomitent şi interdependent. Félix de Azúa aduce în atenţia cititorului un subiect foarte discutat şi anume ce determină ca o relaţie aparent perfectă dintre doi oameni de sex opus să „degenereze” în căsnicie. Ce anume resort necunoscut aduce chiar şi două persoane care nu ţin foarte mult la convenţiile sociale sau la acea semnătură pe un act la ofiţerul stării civile să determine pe acestea să facă acest lucru? Justificarea lui este simplă: „Pentru a compensa şi corecta plictisul carnal s-a inventat căsătoria, care duce cu sine toate plăcerile, pericolele, alarmele, aventurile şi distracţiile unei vieţi, doar că înmulţite cu doi.”

Cum spuneam, complet diferit de viaţa noastră, Félix de Azúa şi personajul său principal tratează sentimentul de iubire, dătător de fericire, după subiectul căsătoriei. Privirea de o clipă pentru o fată zărită într-o maşină este izvor de iubire inconştientă şi neraţională („Fata şi cu mine ne-am privit fără să clipim. Au fost două minute care preced executarea unui condamnat; minute albe în care se cască în tine abidul incomensurabilităţii morţii”). Totul se învârte acum în jurul ei, o persoană misterioasă şi despre care nu poate afla îndeajuns de multe lucruri. Chiar dacă, pentru el, iubirea este o boală care îi atacă mai ales pe cei singuratici, deprimaţi sau pe cei care nu ştiu ce să facă cu ei înşişi, recunoaşte că „n-am chemat-o eu, şi nici nu cred ca cineva să fie atât de nebun încât s-o dorească; Iubirea se prezintă în viaţa fiecăruia cu scopul de a-i da o lecţie. Şi o dă; şi încă cum.”

Chiar dacă şi iubirea se destramă în cele din urmă, ca urmare a monotoniei conjugale, el caută în continuare fericirea. Mai întâi, pe tărâm politic, înrolându-se într-o forţă revoluţionară de stânga, trecând prin armată, dătătoare de speranţă pentru un tânăr care poate îndura orice, fără împotrivire, şi apoi prin angajarea la o editură, care publică orice roman doar după atenta sa supravizare. El încearcă să facă aici o formă de artă novatoare, prin aprecierea unor autori anonimi şi respingerea altora, care insă plăceau editorului-şef, un antifranchist veritabil. Cum poţi, într-o lume modernă să placi sau să displaci, când toate stilurile par moderne şi adecvate, indiferent de vechimea lor:

„Spre deosebire de alte epoci, în epoca noastră aşa-zisul „stil” joacă un rol esenţial, FIINDCĂ TOATE STILURILE SUNT BUNE. Pe nimeni nu preocupa stilul în secolul al XIV-lea, fiindcă numai unui imbecil i se întâmpla să propună piramide egiptene sau chiar bolte şi arcuri romane, când întreaga Europă, ca un singur om, înălţa catedrale gotice. Lucrul era clar, nu existau probleme de stil. Dar în secolul nostru se pot construi capele romane, catedrale gotice, turnuri mesopotamice, şi tuturor li se pare că este foarte bine, fiindcă toate stilurile sunt valabile, toate SUNT LA FEL. Această particularitate – că stilul este o problemă fiindcă toate stilurile sunt echivalente – este, în fapt, simptomatică pentru tendinţa noastră de a numi „artă” ceva care merită alt nume. Şi asta mă contraria.”

În cele din urmă, protagonistul eşuează. De fapt, asta şi încearcă şi îi reuşeşte. Nu vrea nici un moment să fie fericit, încearcă doar să afle resorturile acesteia şi felul în care poate fi evitată. Pentru un om obişnuit, nimic mai simplu. Fericirea este ceva iluzoriu, numai marii oameni vor putea să fie fericiţi de viaţa lor, ceilalţi, o mare de oameni, majoritatea, doar speră la ea, dar sunt opriţi de o viaţă ternă, cu scopuri obscure, dar incerte ca realizare:

„În istorie trec doar criminalii. Mii, milioane de bărbaţi şi femei trăiesc optzeci de ani fără suferinţă, nici glorie, şi fără să facă prea mult rău; dar sunt nesemnificativi, NU NE SPUN NIMIC. Ajunge, în schimb, ca o canalie oarecare să-şi procure suficienţi bani ca să omoare sute de mii de oameni, şi are asigurat un loc SEMNIFICATIV în istoria umanităţii.
Aceasta este concluzia la care a ajuns ancheta mea asupra conţinutului fericirii. La oameni ne interesează doar aspectul NEGATIV; istoria noastră, semnificaţia noastră este construită pe negativ, pe oribil, pe insuportabil. ŞI TOCMAI ACESTA ESTE CONŢINUTUL FERICIRII.”