Consideratii asupra nesimtirii

Situatiile pot fi autentice, iar orice asemanare cu personaje reale este in functie de constiinta cititorului si pur intamplatoare!!!

Cum tot am citit cartea lui Mike Ormsby despre multiplele faţete ale personalităţii românilor, mă gândeam să vă descriu două fapte, care ne dezvăluie una dintre caracterele proaste ale românului şi care nu se doresc a fi îndreptate. Vorbesc aici despre nesimţire, în două ipostaze-una personală, a nesimţirii străzii, şi una profesională, a nesimţirii şi invidiei pe care o întâlneşti din partea celor care se simt, dintr-un motiv sau altul, inferiori.

1. Legea taximetristului frustrat

Prima dintre fapte are legătură cu chiar coperta pe care a folosit-o Ormsby (sau editura) pentru ediţia în limba română şi anume cu taximetria. Mulţi dintre cei care conduc şi profesează ca taximetrişti se cred posesorii unor drepturi dumnezeieşti în trafic, în parcări, oriunde atâta timp cât ei sunt la volan sau în apropierea maşinilor «îmbrăcate» în galben. Situaţiile sunt la fel şi în orăşelul meu, deşi speram că e altfel. Am văzut de multe ori trecând în trombă pe lângă mine, accelerând, facându-mi semn să trec pe dreapta pentru că ei se grăbeau spre o cursă sau alta. I-am tolerat, pentru că cei care bravează sunt tineri şi se cred atotputernici.

La fel sunt şi renumiţii şoferi de maxi-taxi, cărora Codruţ le-a dedicate acum ceva timp un articol savuros, cu care am fost total de accord: fumează fără să le pese de călători, ascultă manele, nu respect orarele şi se cred stăpâni, deşi sunt simpli angajaţi ai clienţilor. Îmi aduc aminte că acum vreun an, unul dintre aceşti “mari şoferi” a trecut pe roşu şi apoi la 10 cm de mine, pentru ca apoi tot el sa oprească şi să se răstească la mine cu frumosul apelativ: „ochelaristule, nu vezi pe unde mergi?”. Am tăcut tacticos, am mers mai departe, am reţinut numărul maşinii şi am sunat la firma de care aparţinea. I-am atras atenţia patronului că nu vreau să îi fac rău şoferului, dar trebuie sa fie mai respectuos. A doua zi, ne-am întâlnit în acelaşi loc şi m-a salutat condescendent.

Despre ce era vorba în această săptămână? Parcarea din spatele blocului unde locuiesc este destul de mare, dar nu îndeajuns pentru numărul de maşini. Multe parchează aici datorită apropierii cu spitalul, chiar dacă un mare semn de interzis există la intrarea în parcare. Totuşi, adeseori, oamenii sunt înţelegători, parchează unii lângă alţii, dar ăn aşa fel încât să nu blocheze intrarea în parcare sau calea spre celelalte blocuri. Până acum câteva zile, când un „misterios” taxi albastru (cu acoperişul aferent galben) a parcat într-un loc care a blocat calea de acces în ambele sensuri.

L-am zărit de pe geam şi am sperat că situaţia e de scurtă durată şi a fost doar o scăpare. Nu era aşa, era un alt mare nesimţit. Maşinile încercau să intre în parcare din ambele sensuri, nu aveau pe unde să treacă, claxonau, aşteptau, oamenii de la volan, vecini de ai mei, se dădeau jos din maşini pentru a privi dacă era cineva în maşina misterioasă şi suferise un atac de cord, de parcase în asemenea hal. Îmi pare şi acum rău că nu am facut o poză pentru a ilustra acest lucru, dar poate o sa fac o schiţă.

Numărul lui de telefon trona pe maşină şi mă miram că nimeni nu ia iniţiativa să îl sune pentru a rezolva situaţia. Aşa încât, după o jumătate de oră de aşteptare, am sunat şi i-am reproşat că nu aşa se parchează. Răspunsul lui a fost tipic pentru un om frustrat şi nesimţit: a început să înjure şi a venit în 10 secunde la maşină pentru a-l lua în bătaie pe cel „vinovat de deranj”. Cine stie, poate era la amanta!

Maşinile încă încercau să intre în parcare, claxonau. Nesimţirea lui era în sânge. Nu îi pasa decât de cel care îl deranjase de la siestă. S-a plimbat de colo-colo prin parcare, în speranţa că într-o maşină ascunsă se găsea „răufăcătorul”. A dat înconjurul blocului şi, într-un târziu, a renunţat. Se enervase, chelia lui se zbârcise din cauza lipsei bătăii aferente. Nu era decât un alt tânăr frustrat, nesimţit, care probabil că opreşte la fiecare intersecţie şi pune faimoasele lumini de avarie. Nu m-a enervat personal, mai degrabă m-a amuzat prostia lui şi dorinţa de răzbunare faţă de un om care i-a atras atenţia asupra unei fapte care nu se face faţă de partenerii de trafic, mai cu seamă într-un loc unde este interzis să intri.

2. Legea oamenilor frustrati profesional

Una dintre problemele angajaţilor din sistemul public este lipsa sistemului propriu de referinţe sau păstrarea unuia din vremuri imemoriale, pe care nici ei nu şi le mai amintesc. Mulţi dintre ei sunt frustraţi de apariţia în acest sistem al unor tineri care au dorinţa de a învaţa şi de a deveni mai buni, mai informaţi, cu idei noi, care conţin soluţii obiective.

În timp, aceşti tineri se ridică nu neapărat ca funcţie, ci, mai ales, ca informaţii şi cunoştinţe profesionale. Încep să fie bine văzuţi de oameni cu acelaşi nivel al inteligenţei, şefi, colegi, persoane cu care au legături instituţionale. Şi atunci oamenii frustraţi ating nivelul de nesimţire şi iau decizii complet neconforme cu statutul lor profesional:

-prima dintre ele este aruncarea cu noroi. Pe plan profesional, în mod normal, decizia corectă pentru frustraţi era să aprofundeze legislaţia, de a citi, de a discuta speţe interesante şi cu soluţii multiple (căci, cum spunea un profesor din facultate, pentru un funcţionar care lucreză cu legislaţia, este absolut necesar să citeşti în fiecare zi). Cu o asemenea soluţie, distanţa de cunoştinţe dintre aceştia se micşora sau chiar se anula.

Numai că frustraţii iau altă decizie: aceea de a-l provoca pe cel care este dornic de muncă obiectivă şi de a-l denunţa unor oameni care îl cunosc, accentuându-i defectele, favorizând apariţia inexistentă a unora noi. Se ajunge chiar mult mai departe. Sunt cazuri în care persoane cu totul necunoscute ştiu despre un anumit funcţionar sau altul lucruri ciudate, defecte inexistente, dar cu credinţa că acestea există.

De obicei, este o decizie care se întoarce împotriva celui care provoacă aceste discuţii. Adevăraţii funcţionari, aceia puţini, care sunt informaţi şi cunosc natura profesională a unui coleg sau a altuia, nu pică în această capcană. Cel care este bine văzut profesional, din cauza cunoştinţelor sale şi nu a poziţiei sale, va fi în continuare apreciat pentru asta, chiar mai mult datorită obsesiilor unor colegi sau superiori care îl victimizează.

-o a doua decizie este trecerea pe linie moartă a funcţionarului care are personalitate. Se pleacă de la premisa că este un om cu tupeu, care are curajul să refuze o sarcină doar pentru ca de fapt un „protejat” trebuia să o facă şi nu vreau sa îl obosesc. În acel moment, de unde altă data era consultat în probleme majore, care implicau schimbări pentru mai multe persoane sau pentru mai multe servicii, acum nu trebuie nici măcar să le cunoască. De ce? Pentru că se speră că, prin această soluţie, el va pierde influenţa asupra colegilor, una de bun augur, dar şi cunoştinţele sale din cadrul serviciului se împuţinează.

Această decizie este una care prinde de multe ori. Funcţionarul dornic de o schimbare profundă nu mai are pârghiile necesare de a avea cunoştinţă de ceea ce se petrece. Este întrebat de persoane din afară de o anumită speţă sau de o anumită persoană care răspunde de o anumită lucrare şi nu mai poate răspunde corect şi pertinent.

Dan Puric spunea în cartea sa „Cine suntem”: „Nu aţi întâlnit niciodată un coleg sau şef idiot, care te freacă la creier să faci ceva? Zici: da, domnule coleg, domnule şef, domnule director, mai vedem, facem, cum ziceţi dumneavoastră. Lasă prostul să treacă. Compromisul se face cu compromisul, nu cu valoarea”.

Şi atunci funcţionarii publici de care vorbim se ascund într-un cotlon profesional, citind, învăţând, vorbind cui vrea să asculte, discutând cu cei care îl apreciază şi pe care îi apreciază, îndeplinindu-şi sarcinile, fără a dori să se amestece în treburile altor compartimente sau altor persoane. Şi, cum îmi spunea o persoană pe care o apreciez mult: răbdare, va veni şi timpul tău. Şi, sper ca atunci când va veni, să nu devin frustrat. Mă voi chinui din toate puterile să nu fac asta.

La un moment dat însă, apare şi o categorie de oameni care privesc acest compromis drept un afront personal: ieri, m-ai ajutat, deşi era lucrarea mea, azi de ce nu mai vrei? Iar când le cer să îşi îndeplinească o sarcină ce ţin de ei, strâmbă din nas, neobservând diferenţa dintre ceea ce cer ei şi ceea ce le cer eu. Rămâne doar să înţeleagă, altfel ei nu vor fi catalogaţi frustraţi, ci nesimţiţi.