Cine suntem

„Cine suntem”, de Dan Puric

Editura Platytera, Bucureşti, 2008

Moto: „Lenea sufletească şi de gândire însă ne paralizează, ne face iresponsabili. Nu avem voie să fim spectatori la ce ni se întâmplă. De ce nu avem o atitudine fermă şi exprimată rapid?”

Cine sunt românii în viziunea lui Dan Puric?

Este foarte greu sa faci o recenzie cât de cât obiectivă la o carte profund subiectivă, la o carte care conţine doar gânduri ale unui om de cultură magnific pe care l-a dat ţara noastră în anii de după evenimentele din decembrie 1989. Pentru că, deşi născut în 1959, el a apărut în prim-planul culturii româneşti, în ultimii douazeci de ani şi s-a impus ca un gânditor de seamă cu precădere în ceea ce priveşte sufletul românesc, ortodoxia şi neatârnarea naţiunii.

Important actor şi regizor, Dan Puric şi-a canalizat principalele forţe spre pantomimă pentru că, aşa cum mărturiseşte şi în această carte, tăcerea poate uneori să spună mult mai multe decât cuvintele. Spectacolele sale şi ale trupei sale - Toujours l'amour, Made in Romania, Costumele, Don Quijote - au fost şi sunt jucate nu numai în România, dar şi pe marile scene ale lumii.

Cartea „Cine suntem” (fără semn de întrebare, cum personal declara) are un preambul, semnat de părintele Iustin Pârvu, stareţul mănăstirii Petru Vodă, din judeţul Neamţ, cu titlul „Urmăriţi-l, citiţi-l şi-l veţi înţelege”, unde este explicată însăşi esenţa cărţii, una profund ortodoxă şi cuprinzând necesitatea unei deschideri spre spiritualitate a românilor, mai cu seamă a celor tineri, care aparent şi-au pierdut drumul spre creştinism. De aceea, Iustin Pârvu consideră că o asemenea carte este binevenită în spaţiul românesc la graniţa cu Europa şi că oameni precum Dan Puric sunt tot mai rari: „Oricine are un anumit talent, dacă nu-l îndreaptă spre Dumnezeu, nu are nici o valoare şi nici o putere. Care nu-s cu una, nu-s nici cu cealaltă, nici cu biserica, nici cu arta. Apar, deci, oamenii de valoare din lumea artistică, oameni care pot face faţă criticii modernismului de azi. Aceşti oameni trebuie încurajaţi.”

Prefaţa, intitulată "Dan Puric, un apologet ortodox", este semnată de un adept al curentului tradiţionalist în Biserica Ortodoxă, Dan Ciachir

, care a recunoscut în 2006 ca a fost informator al Securităţii în timpul regimului dictatorial comunist. De altfel, Dan Puric, în multe dintre capitolele cărţii cade într-un păcat al subiectivismului şi anume lauda sau apărarea unor foşti comunişti notorii sau oameni care au fost dovediţi ca fiind naţionalişti extremi, din perioada interbelică.

Cum altfel am putea cataloga, de exemplu, dorinţa de a-i apăra pe reprezentanţii Bisericii sau scriitori dovediţi ca fiind informatori ai Securităţii, cum ar fi arhiepiscopul ortodox de Alba Iulia, Andrei Andreicuţ, în jurul căruia a fost o întreagă discuţie în anul 2007, când, pe rând, CNSAS-ul şi justiţia română s-au întrecut în verdicte de colaborare sau necolaborare cu Securitatea.

De asemenea, un profund gânditor ortodox ca Nae Ionescu este considerat de mulţi istorici drept un precursor al mişcării legionare, iar ziarul său, Cuvântul, a devenit la un moment dat ziarul oficial al Gărzii de Fier. Luda excesivă a unor asemenea personaje poate dăuna discursului clar şi coerent al lui Dan Puric, un naţionalism excesiv şi pe baze puse la îndoială nemaifiind permis în Europa în care ne dorim să ajungem.

Cartea conţine zece capitole (Mătur poteca spre Biserică; Dragostea, mai presus de artă; Sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei; Zodia supravieţuirii; Demnitate creştină; Cauză şi efect; Cele trei priviri; Zece leproşi; Cine suntem; Lumină de om şi de neam românesc), reprezentând interviuri acordate de Dan Puric la unel emisiuni de televiziune, prelegeri ţinute la diferite sesiuni de comunicări la care acesta a participat sau predici în faţa unor adunări creştin-ortodoxe.

Într-un popor profund creştin, aproape fiecare persoană este botezată încă din fragedă pruncie. Chiar şi Dan Puric a făcut-o la acea vreme, dar, ca fiecare din noi, vocaţia religioasă sau areligioasă vine mai târziu, când omul conştientizează apartenenţa sa la o anumită divinitate. Pentru Dan Puric, aşa cum singur o mărturiseşte într-un interviu realizat de Claudiu Târziu pentru revista „Formula As”, convertirea sa a apărut „acum vreo şapte-opt ani, după un impas major al vieţii. Am trecut printr-o disperare sufletească, pentru care nu existau soluţii raţionale. Atunci am realizat că fără El nu pot ieşi din criză. Când m-am întors cu faţa spre El, m-a primit extraordinar, cu o bunătate care nu încape în cuvinte şi de care nu vreau să mă mai lipsesc.”

Din acel moment, a început să citească şi să îşi gândească propria filosofie creştină. Şi, pentru că evident nu este o persoană oarecare, ci un filosof şi un gânditor profund, a realizat că poate schimba ceva în mentalitatea cotidiană, una care nu mai consideră creştinismul şi gândirea spre Dumnezeu o prioritate, o lume materialistă şi mercantilistă. Şi asta, în condiţiile în care, în toate sondajele de opinie, Biserica se află încă pe primul loc ca încredere dintre toate instituţiile existente în România.

Şi-a dat seama rapid că persoanele din jurul lui îl pot folosi ca vector de imagine, însă, pentru el, ceea ce spunea este mult mai important decât persoanele care îl folosesc în alte scopuri. Faptul că el vrea să schimbe mentalitatea unor români era esenţial, iar denigrarea unora pentru participarea la conferinţe ortodoxe, alături de Gigi Becali, de exemplu, nu îşi are rostul, „ca şi cum e mai important nu ce spun, ci unde o spun. Păstrând proporţiile, e ca şi cum i-ai reproşa Maicii Tereza că l-a vizitat pe Iliescu, fără să fii atent la ce a vrut să facă prin asta.”

Un credincios care îşi construieşte ideile foarte frumos prinde la publicul larg. Nu degeaba, a fost anunţată o cifră de 70.000 de volume vândute din această carte. Vorbeşte interesant de trecutul apropiat, cel din vremea comunismului, mai cu seamă despre moartea în închisorile comuniste a unor mari gânditori, formaţi la înaltele şcoli ale Europei în perioada interbelică, cum ar fi Mircea Vulcănescu: „Cred că perioada comunistă se poate compara cu un copac ce-ţi pierde frunzele, rămânând uscat. Fiecare frunză este o jertfă a copacului, ucis în ceea ce are el mai bun. Toată intelectualitatea, tot tineretul ţării ucis în închisori, mutilat sufleteşte în numele unei Idei izbăvitoare, toţi ţăranii gospodari, toată aristocraţia – anulate, în numele unei dreptăţi sociale virtuale.

România de azi este copacul uscat, care şi-a pierdut frunzele. Aceste frunze, în căderea lor la pământ, au şoptit în taină sau au strigat, neauzite, sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei la care au fost supuse. Recenta cruzime a omului asupra omului, în România şi în tot ghetoul estic, se face din ce în ce mai neauzită, este din ce în ce mai eludată din preocupările omului occidental: şi, ce ciudat, când te gândeşti că totul a început la ei!”

Numai că, pe lângă exagerarea folosirii unor personaje cu trecut îndoielnic, critica adusă intelectualităţii de azi, căreia i se adresează, precum şi exacerbarea unor trăsături ale poporului român, căruia îi dă o importanţă prea mare în contextul globalizării, sunt trăsături care micşorează valoarea cărţii. Nu suntem centrul lumii şi nu am fost niciodată, chiar dacă sunt încă personaje controversate care ne proclamă „buricul pământului”, adună dovezi şi le interpretează fals în susţinerea propriilor afirmaţii. Nu putem pune condiţii la „masa bogaţilor”, nu putem condiţiona prezenţa în Uniunea Europeană de proclamarea unui ortodoxism extrem.

Credinţa, unde există, este în sufletul omului, numai că ea nu trebuie exagerată. La fel şi naţionalismul, care, prin exagerare, denotă o apropiere de xenofobie, legionarism sau măcar de… România Mare a lui Vadim. Trebuie să înţelegem binefacerile aduse poporului român de aderarea la Uniunea Europeană sau la NATO şi să ne menţinem tradiţiile creştin-ortodox atât cât ne dorim fiecare dintre noi. Nu mai mult, nici mai puţin.