Tara mea inventata

"Ţara mea inventată", de Isabel Allende


Editura Humanitas, Bucureşti, 2007

Traducere de Cornelia Rădulescu

Chile-ţara inventată a Isabelei Allende

Moto: “Nimeni nu ştie pentru cine scrie. O carte e un mesaj aruncat într-o sticlă în mare cu speranţa că va ajunge pe celălalt mal”

Cu siguranţă, Isabel Allende nu a vrut să descrie în cartea ei de memorii o ţară atât de asemănătoare României, însă pentru un cunoscător al dulcei noastre patrii a reuşit-o cu prisosinţă. De aici, de departe, ştim foarte puţine despre o ţară îndepărtată, Chile, c care cuprinde o mare parte din coasta de vest a Americii de Sud. Unii au auzit de capitala Santiago de Chile, alţii de numele unor fotbalişti, cum ar fi Ivan Zamorano sau Marcelo Salas, sau de faptul că această ţară a adjudecat, în 1888, misterioasa Insula a Paştelui, „buricul pământului” sau Rapanui, cum i se zice în limba locului. Chile mai deţine şi insulele Juan Fernandez, pe care, în 1704, a fost abandonat marinarul scoţian Alexander Selkirk, cel care i-a inspirat lui Daniel Defoe, romanul Robinson Crusoe. Selkirk a trăit pe insulă mai bine de patru ani, fără papagal dresat şi fără tovărăşia unui băştinaş pe nume Vineri, până când a fost salvat şi dus înapoi în Anglia.

Să începem cu Isabel Allende. Nepoata fostului preşedinte chilian Salvador Allende, s-a născut în 1942 la Lima, în Peru. Îşi petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de cincisprezece ani şi lucrează ca ziaristă. În prezent, locuieşte în California, unde îşi scrie romanele, care apoi sunt publicate în întreaga lume şi a căror acţiune se petrece în mult-iubitul Chile. Publică în 1982, primul său roman, numit Casa spiritelor, care are un mare succes şi devine imediat bestseller. Continuă apoi cu Despre dragoste şi umbră (1984), Eva Luna (1987), Povestirile Evei Luna (1989), Planul infinit (1991), Fiica norocului (1999), Portret în sepia (2000), Zorro (2005), Ines a sufletului meu (2006). În 1994, statul francez i-a acordat titlul de Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres, iar în 2004 a fost primită în American Academy of Arts and Letters. În 2003, publică volumul de memorii, Ţara mea inventată, o adevărată declaraţie de dragoste la adresa patriei sale.

Chiar dacă este o carte de memorii, un roman autobiografic, totuşi „Ţara mea inventată” este o alegorie a dragostei de patrie, care transpare din fiecare cuvând pe care Isabel îl scrie. Cu multiple tare, cu corupţie sau dictaturi aşa-zis democratice suprapuse pe dictaturi militare, Chile este un cămin pentru autoare, cu toate că l-a părăsit de aproape 30 de ani. Revine în fiecare an pentru a găsi poveştile potrivite pentru romanele ei, îl găseşte schimbat, nu are deloc intenţia să se întoarcă într-o ţară considerată din Lumea a Treia, locuieşte departe în America supradezvoltată, dar este casa ei şi caută să o dezvăluie aşa cum ea ştie cel mai bine.

Începută cu descrierea copilăriei lui Isabel (“M-am născut în fumăraia şi măcelul celui de-al Doilea Război Mondial, iar cea mai mare parte din tinereţea mea s-a scurs tot aşteptând ca planeta să se facă ţăndări în momentul în care cineva ar fi apăsat din neatenţie un buton şi-ar fi început să plouă cu bombe atomice”), cartea ne descrie la persoana întâi o întreaga lume: una politică, cu înscăunarea lui Allende, unchiul naratoarei, şi apoi sinuciderea lui şi venirea la putere a dictaturii lui Pinochet; o lume plină de tradiţii, atât religioase, dar mai ales cu privire la stratificarea socială şi familială, profund machistă, în care femeile nu au decât obligaţii, dar şi aceasta în continuă schimbare (de altfel, în 2005, în Chile a apărut primul preşedinte femeie din istoria naţiunii, lucru care pare atât de departe la noi); o lume plină de prejudecăţi şi de obstacole în calea democratizării depline-birocraţie, nepăsare, neimplicare, ipocrizie, dorinţa de emigrare şi nostalgia după pământul natal.

Parţii politice a cărţii nu îi poate lipsi nuanţa subiectivă. Viaţa lui Isabel Allende din Chile capată o schimbare, începând cu anul 1970, când, în ciuda unei scene politice foarte disparate, cu multe forţe dorindu-şi puterea, ajunge la putere Salvador Allende, unchiul său, la limită cu doar 38% din voturi. El a fost cunoscut în epocă drept primul marxist ajuns la preşedinţie într-o ţară prin vot democratic. Numai că încă o ţară comunistă pe plan mondial, chiar aparent democratică, nu era un lucru dorit de către americani. Astfel, administraţia Nixon s-a decis să intervină direct în procesul electoral chilian. Henry Kissinger spunea în acei ani că „n-avea nici un rost să vedem cum o ţară devine comunistă din cauza lipsei de responsabilitate a locuitorilor ei şi să nu facem nimic”.

CIA a pus la cale un plan pentru a evita ca Allende să ajungă la preşedinţie. Mai întâi, a încercat să mituiască nişte membri ai Congresului şi, cum acest proces nu a reuşit, a plănuit ca generalul Rene Schneider, comandantul-suprem al Forţelor Armate, să fie sechestrat de un comando de stânga, de fapt o grupare neofascistă, în ideea de a provoca haosul şi o intervenţie militară. Generalul a murit încasând un glonţ în această încăierare şi planul a avut un efect contrar: un val de oroare a cuprins ţara şi Congresul în unanimitate l-a înscăunat la preşedinţie pe Salvador Allende.

Totuşi, conducerea acestuia nu a fost un succes. Intervenţia americană şi greşelile guvernului lui Allende au dus la o criză economică, politică şi socială extrem de gravă. Inflaţia a atins oficial indicele de trei sute şaizeci la sută pe an, deşi opoziţia susţinea că trecea de o mie la sută. Oamenii se trezeau în fiecare dimineaţă fără să ştie cât va costa o pâine. Prin urmare, în 1973, a avut loc o lovitură de stat militară în urma căreia a venit la putere, pentru o perioadă destul de lungă (16 ani), generalul Pinochet.

Pentru Isabel Allende, cu un nume cunoscut şi urât în acei ani în propria ţară, urmează lunga cale a exilului, mai întâi în Venezuela şi apoi în Statele Unite, unde trăieşte şi astăzi. A fost şi este o luptătoare, puţine persoane ar fi încercat şi reuşit să ia viaţa de la capăt la o vârstă respectabilă, peste 40 de ani, să îşi schimbe profesia şi să se gândească la faptul că scrisul este menirea ei. A reuşit, iar romanele ei sunt din ce în ce mai citite în toată lumea.

Chile este renumită a fi „pais de poetas”-ţara poeţilor, ca să găsim prima asemănare izbitoare cu România, în care fiecare concetăţean al nostru s-a născut poet. Iată ce spune Isabel Allende: „Suntem un popor cu suflet de poet. Nu e vina noastră, ci a peisajului. Când te naşti şi trăieşti într-o natură ca a noastră, nu te poţi abţine să nu faci versuri. În Chile, dacă dai de o piatră deoparte, în loc de şopârlă apare un poet sau un rapsod popular. Îi admirăm, îi respectăm şi le suportăm maniile.” Numai că toate spusele lui Isabel Allende sunt acoperite de fapte şi de mari autori care au dus renumele statului Chile în toată lumea. În primul rând, Gabriela Mistral, cea care a câştigat primul premiu Nobel pentru literatură în 1945. Însă cel mai faimos poet chilian este Pablo Neruda, care a primit, de asemenea, premiul Nobel în anul 1971 (motivaţia juriului fiind "pentru opera lui, care, cu sufletul unei forţe elementare, dă viaţă destinului şi viselor unui întreg continent") şi este recunoscut în toată lumea ca unul dintre cei mai mari poeţi ai secolului al XX-lea şi cel mai bun descriptor al patriei sale:
„Noapte, zăpadă şi nisip dau formă
îngustei mele patrii,
tăcerea toată se găseşte în lungimea ei,
toată spuma îi iese din barba marină,
tot cărbunele o acoperă de săruturi misterioase.”

Asemănarea cu ţara noastră continuă cu exemple pe care le găsim pe lângă noi în fiecare zi: „În afară de funeralii, poveşti macabre şi telenovele, mai avem şi crimele, subiect interesant de discuţie oricând. Ne fascinează psihopaţii şi asasinii; dacă sunt din clasa de sus, cu atât mai bine. „Avem memorie scurtă pentru crimele de stat, dar nu uităm niciodată păcatele marunte ale aproapelui”, spunea un faimos jurnalist.”. Un Chile în care modul cel mai potrivit de a-ţi creşte copiii era ţinând cureaua într-o mână şi crucea în cealaltă, situaţie schimbată pe alocuri acum, insă nu în totalitate. Un Chile în care bărbaţii aveau toate drepturile, iar femeile trebuiau sa stea la cratiţă, nu puţine fiind momentele când violenţa domestică era o obişnuinţă pentru motive simple, dar tradiţionale, cum ar fi dacă supa nu era destul de fierbinte.

O lentoare naţională a cuprins locuitorii acestei ţări, după ce dictatura lui Pinochet a dispărut în anii 1989-1990. Deşi iniţial, ca şi în România, dorinţa de a participa la viaţa politică a determinat exoduri uriaşe la primele alegeri libere, greve sau mişcări stradale pentru orice nimic, totul s-a schimbat în anii din urmă, populaţia înţelegând că mecanismul democratic se miscă de la sine: „Acum însă nu ne mai pasionează politica, o menţionăm doar pentru a ne plânge de guvern, altă activitate naţională predilectă. Nu ne mai ducem la vot cu religiozitatea cu care o făceam când până şi muribunzii ajungeau pe targă la urne pentru a-şi îndeplini datoria civică. (…) Tineretul nu e deloc intersat de scheme politice fosilizate care ne vin în secolul al XIX-lea; tot ce vrea este să se distreze şi să-şi prelungească adolescenţa cât mai mult posibil, să zicem până la patruzeci sau cincizeci de ani. Temele care au înlocuit politica în rândul chilienilor sunt banii, care lipsesc tot timpul, şi fotbalul, pe post de consolare. Chiar şi ultimul analfabet poate recita pe de rost numele tuturor jucătorilor din istoria noastră şi are propria lui opinie despre fiecare.”

Nu numai pagini serioase, descripitive sunt în această carte de memorii. Găsim pagini pline de umor despre o serie de tradiţii din ţara natală sau despre religia, omniprezentă şi totuşi nepracticată, pagini sarcastice despre tendinţa chilienilor de a se considera centrul Americii Latine, cu totul diferiţi de vecinii lor, sau chiar „buricul pământului”. Pasajele referitoare la Biserica Catolica din Chile sunt savuroase şi pline de un şarm deosebit: „Duminica bisericile sunt pline şi Papa este venerat, deşi nimeni nu îl bagă în seamă în ce priveşte părerea lui despre anticoncepţionale, pentru că se porneşte de la ideea că un bătrân celibatar, care n-are nevoie să-şi câştige pâinea, nu poate fi expert în această chestiune delicată.”

Închei prin cuvintele sarcastice despre sufletul poporului chilian, care îşi consacră supremaţia mondială, aşa cum şi mulţi compatrioţi ai noştri o fac, cu toate că suntem doar o neghină, ca şi chilienii, pe uriaşul mapamond: „Depărtarea ne conferă o mentalitate insulară şi frumuseţea extraordinară a locurilor ne face înfumuraţi. Ne credem centrul lumii - după noi, Greenwich ar trebui să fie la Santiago – şi întoarcem fundul Americii Latine, comparându-ne mereu cu Europa. Suntem autoreferenţiali, restul universului nu există decât pentru a ne bea vinul şi a face echipe de fotbal pe care să le batem.”

O carte frumoasă, care ne dezvăluie o parte a lumii pe care ne-am dori să o cunoaştem mai bine, mai ales că oamenii de acolo şi concepţiile lor par atât de similari românilor. O ţară inventată anume pentru romanele lui Isabel Allende.