Harta arsa

"Harta arsa", de Kobo Abe

Editura Polirom, Iasi, 2006

Traducere de Angela Hondru

Moto: „Omul n-are nevoie decât de o hartă în viaţă. Lumea aceasta e o pădure, o junglă în care mişună animale sălbatice şi insecte otrăvitoare. Trebuie s-o apuci numai pe cărări bătătorite, să treci numai prin locuri în care te afli în deplină siguranţă.”

Cealaltă carte a lui Kobo Abe pe care vreau să vi-o prezint, Harta arsă, a fost publicată în 1967 şi reia teme esenţiale ale operei acestuia. În primul rând, relaţiile interumane şi natura indentităţii personale, temă existentă în romanul anterior, Chip străin, publicat în 1964.

În al doilea rând, făcând o paralelă cu Femeia nisipurilor, găsim şi aici tema „dispariţiei” unei persoane, numai că pe cu totul alt nivel. În vreme ce în primul roman, îl găsim pe dispărutul Junpei şi angoasele sale pentru revenirea în planul realităţii, în acest al doilea roman al lui Abe, suntem de cealaltă parte a baricadei: se caută un dispărut, cititorul se află în planul realităţii imediate al celor care caută un om, care îşi schimbă vieţile pentru a găsi cauzele unei dispariţii bizare şi plină de neprevăzut.

Cel care dispare este domnul Nemuro, o persoană despre care nu putem cunoaşte nimic, din dezvăluirile celor prezenţi. Chiar dacă, în final, viaţa lui cea nouă ne este desluşită dintr-un jurnal personal, rămâne o necunoscută, o persoană plecată într-o zi obişnuită de muncă spre serviciu şi a cărui identitate se pierde, dar amnezia personajului pare a aduce liniştea sufletească.

După şase luni de la acest incident, soţia sa angajează un detectiv particular pentru găsirea acestuia, fără a-i oferi multe speranţe, aproape nici un indiciu şi doar tentaţii personale. O aparent tânără vaduvă sexy, alcoolică, nepăsătoare, ce pare mai mult doritoare de senzaţii tari decât de investigarea unui caz grav în care dispăruse soţul ei. Aceste senzaţii sunt cel mai bine exprimate de detectivul angajat, căruia iniţial nu i se pare decât o misiune de rutină, destinată eşecului, dar care este prins într-o lume paralelă, care îl face să îşi piardă propria identitate: „Privind-o din nou, oarecum stânjenit, mi-am dat seama că nu-mi place deloc. Era foarte calmă şi stăpână pe sine. Zâmbetul uşor, aproape indescifrabil, parcă-i era lipit de chip… Părea să exprime o oarecare mulţumire legată de dispariţia soţului ei… Sau poate că, după jumătate de an de necazuri şi disperare, s-a defectat resortul care-i controla voinţa şi ajunsese la un fel de resemnare simţindu-se abandonată…”

Să nu uităm însă harta pe care i-o dă detectivului, care dă titlul cărţii şi poate rezolva misterul acesteia. Existenţa acestei hărţi este esenţială. Fără ea, detectivul ar pleca la luptă fără nici o armă şi, astfel, ghidul pe care îl dă aceasta ar putea fi cheia misterului. Însă, gradul ei de uzură şi faptul că, de la început, a fost concepută greşit, ne dă măsura direcţiei greşite în care evoluează povestea dispariţiei.

Cartea nu se ridică la nivelul celei prezentate anterior, pentru că aura de mister ce se vrea a exista pur şi simplu nu există. Dacă menţiunile făcute pe coperta exterioară te-ar putea atrage („un roman plin de imaginaţie”, „o poveste horror delirantă”, „o adevărată operă de artă”), realitatea este cu totul alta. Kobo Abe reuşeşte şi aici să intre în interiorul psihicului uman, în pricipal în cel al detectivului particular, al cărui scop este de a înţelege personalităţile celor care îi sunt subiect de cercetare, mai abitir decât a dezlega povestea dispariţiei: „Eu n-am dat dovadă de prea mult zel în ceea ce-l priveşte pe EL, căci ceva, şi nu i-aş spune neglijenţă, mi-a amorţit zelul şi n-am mai putut face nimic…şi numai clienta mea era de vină. Pentru mine, adevăratele motive ale clientei, şi nu locul pe unde se afla cel dispărut, EL, constituiau elementul ofensiv şi dubios. Şi încă tot nu sunt convins că scopul anchetei solicitate n-a fost simulat tocmai pentru a tăinui ascunzişul LUI.”

Până la urmă, deşi romanul are personaje bine reliefate şi ale căror acţiuni sunt descrise cu multe amănunte, acestea nu contează în dispariţia propriu-zisă. Aici greşeşte Kobo Abe în alcătuirea poveştii. Aflăm că toata construcţia frumoasă a romanului nu are nici o cauză, nici un efect. Tot ce ni s-a dezvăluit în primele 250 de pagini, pierdem la final: dispărutul nu a suferit decât de o formă de amnezie, care l-a făcut liber pe lume, iar detectivul, soţia, fratele, şeful, subalternul, chelneriţa devin din personaje principale unele secundare, ale căror acţiuni, circumscrise cazului poliţienesc, devin inutile.

„Deodată, o durere paralizantă îmi tâşni dinspre ceafă spre frunte. Răul de care, din fericire, uitasem de când venisem aici îşi croia din nou drum pornind din capul pieptului. Nu mai exista nici o îndoială că-mi uitasem şi propriul nume. Singurul lucru care mi-a mai rămas îl constituia conştiinţa faptului că eram totuşi EU. (…)
Nu ţineam deloc să-mi aflu numele şi adresa înainte de a şti cine sunt, dar deocamdată n-aveam de ales…trebuia să merg mai departe. Mi-am împrăştiat tot ce-aveam în buzunare pe masă, la întâmplare.
O batistă…chibrituri…ţigări…un nasture care a căzut de la mâneca hainei, ochelari de soare…o insignă mică triunghiulară…şi un colţ de hârtiuţă pe care era schiţat ceva.”

Prin urmare, literatura lui Kobo Abe nu este una exotică, ci una profund existenţialistă. Cu o capodoperă, Femeia nisipurilor, dar şi cu romane care lasă de dorit, cum ar fi cel de mai sus, Harta arsă. Chiar dacă laureatul japonez al premiului Nobel pentru literatură, Kenzaburo Oe, de altfel, unul dintre prietenii săi, spunea despre Abe că ar fi trebuit să primească premiul în locul său, totuşi operele sale literare, deşi de foarte mare valoare, nu le pot depăşi pe cele ale lui Kafka sau Faulkner.