Femeia nisipurilor

"Femeia nisipurilor", de Kobo Abe


Editura Univers, Bucuresti, 2007

Traducere de Emil Eugen Pop

Moto: “Prea bine, în cazul acesta o să fiu eu primul care fuge!”

Literatura japoneză apare cititorului român ca fiind una exotică, deşi istoria sa datează de două milenii, timp în care a împrumutat masiv din cea chineză, pentru ca apoi să se detaşeze ca o literatură de sine-stătătoare, autorii şi operele sale reuşind să atragă aprecierea publicului mondial, precum şi numeroase premii. Puţine persoane au auzit de teatrul „kabuki”, apărut în capitala Edo (astăzi Tokyo), de genul tradiţional de poezie japonez, haiku, sau de autori precum Kawabata Yasunari şi Oe Kenyaburo, laureaţi ai premiului Nobel pentru literatură. Unul dintre cei mai populari, dar şi controversaţi scriitori în acest moment, chiar şi în România, este Haruki Murakami, autor al unor romane cum ar fi „Pădurea norvegiană”, „Cronica păsării arc”, „În căutare oii fantastice” sau „Iubita mea, Sputnik”, criticate pentru comercialitate şi neîncadrarea într-un anumit gen literar, dar recunoscute ca literatură de calitate în Occident.

După ce am început incursiunea în literatura japoneză cu Junichiro Tanizaki („Jurnalul unui bătrân nebun”) şi Hisashi Inoue („Peripeţiile bunului părinte Mockinpott”), ambii deosebit de savuroşi, autorul asupra căruia am ales să mă aplec este Kobo Abe (安部公房), considerat de The New York Times „scriitorul japonez cu cea mai mare reputaţie internaţională”. Pe numele său adevărat Kimifusa Abe, s-a născut la Tokyo la 7 martie 1924, dar crescut la Mukden, în Manciuria, regiunea din nord-estul Chinei, deţinută pentru o scurtă perioadă de timp de japonezi. A fost un spirit enciclopedic, fiind romancier, dramaturg, director de teatru, fotograf, inventator, cu studii aprofundate de medicină, pe care însă nu a practicat-o niciodată. A aderat la ideologia marxistă şi a intrat în Partidul Comunist Japonez, de unde este exclus în 1960.

A publicat primul său roman în 1948, iar în 1951, a obţinut Premiul Akutagawa pentru romanul „Kabe” (Zidurile), o carte în care criticii au detectat influenţe kafkiene, care, de altfel, este o caracteristică a întregii sale opere. Recunoaşterea internaţională s-a produs în 1962, odată cu apariţia romanului „Sunna no onna” (Femeia nisipurilor), nu numai pentru valoarea sa literară incontestabilă, ci şi pentru că, prin colaborarea cu regizorul Hiroshi Teshigahara, filmul cu acelaşi nume a cucerit Marele Premiu la Festivalul de la Cannes. Creaţiile ulterioare nu au atins nivelul acestui roman, însă nu sunt lipsite de valoare literară: Tanin no Kao (Chip străin), Moyetsukita chizu (Harta arsă), Hakootoko (Omul-cutie).

Ultimii ani ai vieţii îi trăieşte în izolare, departe de ochii publicului, în munţii Hakone, în apropierea capitalei Tokyo. La scurt timp după terminarea ultimului său roman, Kangarou notebook (Caietele cangurului), moare pe data de 22 ianuarie 1993.

Romanul „Femeia nisipurilor” este considerat capodopera lui Kobo Abe şi romanul care l-a făcut cunoscut la nivel mondial. Este o carte profund vizuală, care lasă cititorului o totală libertate de a-şi imagina o lume aflată la limita absurdului, în care nisipul devine un personaj în sine, capabil să schimbe profund existenţa celor care vor să îl înfrunte. De asemenea, regăsim în acest roman tema „dispariţiei”, pe care o întâlnim şi în alte scrieri ale lui Kobo Abe, după cum vom vedea ulterior.

Un colecţionar împatimit de insecte, pe numele său Niki Junpei, îşi doreşte o faimă singulară, ciudata într-câtva, de a-şi vedea numele într-un dicţionar obscur pentru descoperirea unei noi specii de „gândac tigrat”: Pentru aceasta, pleacă fără ştie într-un ţinut plin de dune de nisip, în apropierea mării. Când îşi dă seama că a pierdut ultimul autobuz înapoi spre oraş, cere adăpost pentru noapte în satul vecin. Alcătuirea acestuia îi dă fiori de la început, casele ascunse printre dune şi şanturile abrupte dintre acestea sunt ciudate, dar se bazează pe încredere şi siguranţa oferită de ospitalitatea japoneză:

“În jurul unui turn înalt de observaţie, se ivi un pâlc de acoperişuri de şindrilă, fixată cu pietre. Era un cătun sărac, ca oricare altul. Evident, printre case se aflau şi unele acoperite cu ţiglă sau tablă roşie. Clădirea cu acoperiş de tablă roşie, plasată la colţul singurei intersecţii din sat, părea a fi locul de întrunire a asociaţiei pescarilor. (…)
Lăsând la o parte cele câteva palme de pământ dezgolit, predomina nisipul uscat, alburiu. Cu toate acestea, se zăreau parcele cultivate cu alune de pământ şi cu cartofi, iar mirosul apei sărate aducea cu sine şi un iz de animale domestice. La marginea drumului – amestec bătătorit de lut şi nisip – se înşirau grămezi albe de scoici sparte.
La apariţia necunoscutului, copiii prinşi în joacă pe maidanul in faţa asociaţiei pescarilor, bătrânii ce împleteau plase, aşezaţi pe veranda aplecată într-o rână, ca şi femeile aproape chele stând la taifas în faţa singurei prăvălii, îşi întrerupseră ca la un semn mişcarea şi sporovăiala, ca să-l măsoare cu privire neîncrezătoare”.

Sătenii îl trimit într-o locuinţă tipică acelui sătuc uitat de lume: înconjurată din toate părţile de ziduri de nisip mişcător, Niki trebuie să coboare pe o scară de frânghie abruptă, care îi provoacă prima frică şi primul şoc. Acestea se accentuează ulterior rapid, după ce tânară vaduvă care îl găzduieşte îi spune că nu poate face baie decât în a treia zi (cu toate că el dorea să stea doar o noapte) sau realizează că este adusă o lopată suplimentară pentru a ajuta şi el la debarasarea nisipului strâns peste zi. Ritualul, de altfel, neînţeles pentru el, de a strânge nisipul şi de a-l expedia printr-un sistem de scripete, avea rostul de a preveni acoperirea casei, pentru ca dacă aceasta dispărea, şi celelalte case din sat erau ameninţate.

Forţa nisipului transpare din fiecare pagină. El ameninţa pereţii casei, acoperişul, intra în mâncare şi în apă, era ca o fiinţă vie care încerca să ia stăpânire fiecare colţişor şi să distrugă întreg satul. „Din spatele peretelui se prelingea nisip, descriind o curbă uşoară. Brusc, simţi că-l trec fiorii. Rămase împietrit. Casa aceasta e pe cale să-şi dea duhul, pe jumătate…Tentacule de nisip în mişcare perpetuă îi sfârtecă măruntaiele, în mare parte… Nisipul, care în afara dimendiunii medii de 1/8 mm, nu mai dispune de alte caracteristici, nici măcar de o forţă anume… Şi totuşi, nimic nu poate rezista forţei distructive pe care o ascunde… Sau poate că tocmai lipsa formei să reprezinte expresia supremă a forţei..”

Când încearcă a doua zi dimineaţă să plece, cautând scara de frânghie, descoperi că aceasta fusese trasă şi era prizonierul satului şi al nisipului. Locuitorii îi pun în vedere că poate supravieţui numai dacă ajuta în fiecare noapte pe vaduvă la evacuarea nisipului. Junpei nu se împacă cu noua situaţie şi caută scăparea. Escaladează panta de nisip, dar fiecare pas făcut înainte este urmat de o cădere de câţiva metri. Sare pe scripetele care ducea nisipul, însă sătenii sunt isteţi şi urmează o cădere în gol. Încearcă să îşi perfecţioneze tacticile, însă nu face decât să îşi accepte, în cele din urmă, soarta. „Dar nu trebuia să lase teama să pună stăpânire pe el. Se spune că motivul pentru care se prăbuşesc de foame şi sete cei ce plutesc în derivă pe mare e legat nu atât de lipsuri fiziologice, ci mai degrabă de teama de lipsuri. Înfrângerea începe în clipa în care te gândeşti că ai pierdut bătălia.”

Concentrându-se pe lucruri diferite, îşi dă seama că viaţa sa nu poate exista în alt fel, în acest loc. Decoperă o cale de a extrage apa din nisip şi, din acest moment, începe să iubească locul în care se află, caută căi de a-şi perfecţiona invenţia, mai cu seamă că, de oarece timp, devenise amantul tinerei văduve. Spre sfârşit, evadarea din satul în care este întemniţat devine posibilă: scara este la locul ei, sătenii nu îi stau în cale şi, totuşi, alege să rămână, mai cu seamă că femeia este însărcinată cu copilul său. Cartea se încheie cu declararea dispariţiei lui, în nişte înştiintari reci ale Tribunalului de Familie, la şapte ani de la plecarea în cautarea unor insecte şi descoperirea unei noi vieţi.

Junpei trece prin etape succesive ale transformării umane: mai întâr, exuberanţa şi tinereţea fără griji, în urmărirea unei pasiuni amatoriceşti, respectiv entomologia şi dorinţa de a deveni o celebritate în acest domeniu; ulterior, revolta unei persoane împotriva unor condiţii vitrege la care este supus atât de membri unei colectivităţi închise, care aleg pământul străbun şi apărarea acestuia, decât siguranţa traiului oricăruia alt loc; mai apoi, etapa înfrângerii, doborât de nisip, un personaj de sine-stătător, căruia nu îi poate rezista nimeni şi tratat deseori în paginile cărţii pur tehnic, însă cu atât mai descriptiv; în sfârşit, ultima etapă, aceea a resemnării şi a căutării fericirii în actualitate şi nu într-un trecut unde nu mai poate reveni.

Toate aceste etape ne reliefează şi sentimentele prin care trece personajul principal: în primul rând, interiorizarea unui profesor obscur, care îşi concetrează toate eforturile într-un hobby nerealist, însă pentru el pasional. Apoi, aroganţă faţă de tânara văduvă, căruia i se crede superior, totul până la frica devoratoare faţă de nisipul peste-tot prezent, care ameninţă să îi distrugă însăşi fiinţa. Disperarea prin care trece îl conduce la dorinţa de a pleca prin orice mijloace, ajungând chiar la subjugarea sexuală a femeii de lângă el, încercând să o epuizeze pentru a reuşi să evadeze.

Mitul lui Sisif şi dorinţa de explorare a condiţiei umane sunt temele principale ale cărţii. Pe de o parte, munca de zi cu zi de scoatere a nisipului din groapa unde se află casa este nesfârşită şi aparent fără sens. Pe de altă parte, umanitatea, prinsă într-un sistem închistat de norme, are tendinţa şi dorinţa de a supravieţui într-o lume sinistră pentru oricare din noi. Aceste teme apropie romanul lui Kobo Abe de existenţialismul lui Sartre sau de cărţile lui Fowles şi Camus.