"Moartea lui Ahasverus", de Par Lagerkvist
Traducere de Gigi Mihaita
Editura Univers, Bucuresti, 2008.
Din nou, o carte mica din Colectia Literatura a ziarului Cotidianul, care insa aduce in discutie multiple intrebari religioase, puse de laureatul premiului Nobel din 1951, Par Lagerkvist. Povestea se petrece intr-un ev mediu salbatic, in perioada razboaielor care devastau popoarele, intr-un tinut necunoscut, in preajma pelerinilor care aveau ca singur scop in viata ajungerea la Ierusalim, la mormantului Mantuitorului.
Desi povestea pare veche, este surprinzator de moderna. Intrebarile si meditatiile actuale asupra credintei, ateismului, suferinta si sacrificiul lui Mesia se regasesc si in perioada intunecata a Evului mediu, in discutiile avute de un presupus pelerin, Tobias (si zic, "presupus", pentru ca el este inca in cautarea raspunsului la intrebarea "de ce se duce spre Sfantul Mormant") si un strain-filosof, care in monologul final poate parea orice: satana, sfant, ganditor, un nou Mesia.
Tobias a avut multiple clipe de ratacire, iar chemarea de acum este cu atat mai bizara. Nu stie de ce vrea sa ajunga la Ierusalim, cauta motivatii in fiecare lucru (descoperirea unei femei moarte cu stigmate le crucii, intalnirea in han cu strainul).
Stie doar cum a plecat: "Intr-o zi, am plecat singur, ma plimbam fara o anume tinta-chiar fara nici o tinta. Nu-mi propusesem nimic. Intotdeuna mi-a placut sa hoinaresc, sa fiu singur, in liniste. Poate in acea zi, mai mult ca de obicei, am simtit o asemenea nevoie-nevoia de a fi departe de ceilalti; ma saturasem de viata asta lipsita de sens, de inutilitatea tuturor lucrurilor. Se poate sa fi simtit acest lucru mai mult ca niciodata in acea zi. Nici nu observasem in ce directie o luasem asa ca, pur si simplu, m-am ratacit. Nu stiam unde ma aflam. Dar nu-mi pasa; mi-am continuat drumul. Ma voi intoarce in timp, mi-am spus". Un citat care, pot spune, reflecta gandirea oricarui om din anumite momente ale vietii. Oricare dintre noi isi doreste momente cand poate evada din comunitate, din societate pentru a fi singur cu gandurile sale.
Intrebarile, ca si meditatiile celor doi, dupa cum am spus, sunt complexe si abordeaza, in principal, teme religioase, cum ar fi utilitatea suferintei de pe Cruce: "Atat de multi fusesera crucificati pe acea Golgota, acel mic deal catre care toti acum mergeau in pelerinaj. Da, pe aceeasi cruce la fel ca pe el-crucea care, spuneau ei, era a lui si pe care o venerau ca pe lucrul cel mai sfant din lume; pe aceasta multi altii fusesera torturati, deoarece a fost utilizata atat timp cat era functionala. Pe de alta parte, fusesera celelalte cruci inainte si dupa a lui si toti cei seferisera pe ele. Dar doar el a ajuns sa conteze; restul nu insemnau nimic. Fusesera uitati cu multa vreme in urma; intr-adevar nimanui nu-i pasase vreodata de ei sau nimeni nu avusese nici o idee de ce sufereau, daca erau vinovati sau nevinovati; nimic. Numai de el isi aminteau. Toti suferisera la fel ca el, dar suferinta lor nu avusese nici un scop, asa ca a fost uitata. (...) Se spune ca suferinta si moartea sa sunt cele mai importante evenimente care s-au petrecut vreodata in lume si cele mai semnificative. Poate; se poate sa fie si asa. Dar cati nu sufera fara ca suferinta lor sa aiba vreo semnificatie".
Ultima parte a cartii este un monolog pe patul de moarte al strainului. Acesta consta intr-o serie de reprosuri adresate dumnezeirii si mai ales Fiului Omului, lui Iisus, de presupusul Ahasverus care este, in Nou Testament, persoanca care nu a vrut sa il ajute pe Iisus pe drumul Golgotei. Si, pentru pacatul sau, a fost blestemat sa rataceasca vesnic in cautarea propriei sale conditii (mitul evreului ratacitor).
Necredinta sa este emblematica, tinde insa spre agnosticism, decat spre ateism: "Dincolo de dumnezei, dincolo de tot ce falsifica si ce face mai vulgara aceasta lume de sfintenie, dincolo de toate minciunile si inselaciunile, toate divinitatile si toate esecurile imaginatiei umane, trebuie sa fie ceva coplesitor care nu ne este accesibil. Care, prin incapacitatea noastra de a-l surpinde, demonstreaza cat de inaccesibil este. Dincolo de harababura sacra, trebuie sa existe ceva sfant. Dumnezeu nu inseamna nimic pentru mine. Intr-adevar, el este ceva ce urasc, deoarece ma inseala chiar in privinta acestui lucru si il ascunde de mine. Deoarece, in credinta lui ca tanjim dupa el, ne ascunde ceea ce ne dorim. Nu ne lasa sa ne apropiem. Da, Dumnezeu este cel care ne tine departe de divinitate. Ne impiedica sa ne potolim setea chiar de la izvor. Nu ingenunchez in fata lui Dumnezeu-nu, si nu o voi face niciodata".
