duminică, 31 august 2008

One Flew Over the Cuckoo's Nest



One Flew Over the Cuckoo's Nest

Regia
Milos Forman
In rolurile principale Jack Nicholson

Un clasic, nu il vazusem pana acum, desi auzisem multe cuvinte frumoase despre el. Un film care mi-a intrecut asteptarile, a fost intru-totul pe placul meu. Profund psihologic, cu personaje care suprind in orice moment, un final cu totul neasteptat, actori foarte potriviti si un subiect foarte greu, dar in acelasi timp incitant.

Desi pare ca intregul film este concentrat in jurul lui Patrick McMurphy (Jack Nicholson), un infractor care ajunge din greseala intr-un sanatoriu de boli mintale, treptat fiecare personaj se dovedeste important, cu propria structura psihologica si cu un rol determinant in alegoria peliculei. Atat cei internati, cat si directorul sau asistentele (cu precadere asistenta-sefa, Louise) au propriile tare, care determina si evolutia celorlalti. Se ajunge astfel, din neatentie a specatatorului, ca un personaj ca Sefu (un indian ca un munte, dar inchis in sine si presupus mut), sa poarte pe umerii sai, fara sa fie bagat in seama, responsabilitatea finalului.

Sanatoriul seamana cu o inchisoare. Si, desi paradoxal multi dintre cei internati se afla acolo de bunavoie, pe baza de voluntariat, personalitatea lor este stirbita de duritatea asistentelor, cladirea transformandu-se treptat intr-o adevarata inchisoare. Incolonarea pentru medicamente, sedintele de "calmare" a sufletelor, grilajul de la ferestre ii transforma pe acestia in adevarati prizonieri si, la venirea lui McMurphy, spirit revolutionar si catusi de putin "nebun", totul se schimba si revolta asupra autoritatii devine posibila.

Cum nu gasesc defectele unui film extrem de sugestiv si profund psihologic pe multiple planuri, cum subiectul face parte din cele preferate de mine, cum infatisarea unor personaje aflate in stadiul unor boli mentale este grea, dar deosebit de reusita si realista, cum dorinta fiecarui om pentru libertate (chiar si a unuia aflat in suferinta psihica) este preexistenta, nu pot da decat:
Nota 10/10
Jovi

Amy's Orgasm






Amy's Orgasm
In rolurile principale Julie Davis

Hahaha...un film vazut si nu imi mai amintesc despre ce a fost, prins in valtoarea vietii cotidiene. Doar ca a fost amuzant, in linia comediilor romantice normale, fara multe complicatii, dupa propria mea categorisire "un film pentru o dupa-amiaza de week-end, cand iti doresti sa uiti clipele grele de munca din timpul saptamanii".

Amy este o scriitoare de succes, specialista in carti despre cat de bine ii este femeii singura, descurcandu-se intr-o lume plina de barbati, dar fara ajutorul acestora si, mai mult, fara atasamentul si dragostea unei relatii. Si chiar fara pic de sex. Pare ca se simte bine, dar in adancul sufletului ei, la fiecare atingere involuntara, la fiecare apropiere, la fiecare constientizare a unei povesti de dragoste, sufera. Si normal, va izbucni.

Este chemata la o emisiune radio de catre un cunoscut misogin si afemeiat, cu care se cearta, se contrazice, se uraste, dar de care se indragosteste iremediabil. Obsesia de a trece peste principiile sale de viata si cu precadere ale celor inscrise in cartile sale, citite de femeile care urasc barbatii si care s-ar putea intoarce impotriva sa, doar afland.

Un film simplut, fara complicatii, fara mesaje. Doar amuzant, pe alocuri.

Nota 6/10
Jovi

Nicu Steinhardt in dosarele Securitatii (1959-1989)






"Nicu Steinhardt in dosarele Securitatii (1959-1989)"

Prefata de Toader Paleologu

Studiu introductiv de Clara Cosmineanu

Editura Nemira, Bucuresti, 2005 (carte cumparata de pe site-ul
www.nemira.ro)

Motto: "Specificul intelectualului, ca om al spiritului, este acela de a gandi despre lucruri si de a fi raspunzator de soarta lor. Intelectualul nu este un om. El este o dimensiune a societatii. E o parte binecuvantata a lucrurilor. Intelectualul este o instanta fara de care lumea ar merge si mai rau" (B. Henri Levy-Eloge des intellectuelles)

Imi aduc aminte de Nicolae Steinhardt inca din manualul de literatura romana din clasa a XII-a. Ii era consacrata o pagina doar, cu o mica prezentare biografica si cu cateva citate din "Jurnalul fericirii". Nu eram la varsta in care sa aprofundez, de aceea mi-au trebuit cativa ani pentru a ajunge sa il citesc si apoi sa ii aflu detalii despre viata lui. Desi nu sunt un practicant ortodox, a fost singura carte despre religie care parea venita din inima, iar anumite pasaje au fost impresionante. Citita pe nerasuflate, intr-o vara torida, in concediu pe litoral, m-a determinat sa imi reconsider unele optiuni personale, dintre care cele mai importante par a fi gasirea fericirii personale in ciuda tuturor obstacolelor (mai cu seama politice si religioase, in cazul lui Steinhardt), precum si dorinta de a aprofunda studierea perioadei comuniste, mai ales cea a dizidentilor.

Si astfel, am ajuns si la cartea de fata, care cuprinde 100 de documente din dosarul de urmarire de catre Securitate a lui Nicu Steinhardt, intinse pe o perioada de 30 de ani, de la primul proces-verbal de interogatoriu, pentru viitorul proces (celebru, de altfel) "Noica-Pillat", datat la 31 decembrie 1959, pana la scoaterea de sub urmarire operationala, din data de 13 iunie 1989, cauzata de (ce cinic!) moartea celui urmarit. Sunt documente atat de seci ca exprimare (cu exceptia celor date sub semnatura personala de catre Steinhardt), dar atat de semnificative pentru viata urmaritului, numit de Securitate cu apelativele de "Ortodoxul" sau "Scriitorul", care, dupa cum bine spune Toader Paleologu, "confirma prin statutul sau de prototip al ceea ce ar trebui sa fie un intelectual crestin".

Timpul lasa amprente semnificative asupra lui Steinhardt. Daca la inceputurile urmaririi sale (mai cu seama in procesul "Noica-Pillat" cand a fost condamnat la 12 ani de munca silnica) este foarte sincer si, prin aceasta, refractar si ostil regimului comunist, dupa ispasirea pedepsei inchisorii (relatata pe larg in Jurnalul fericirii) devine "cuminte", incercand sa nu deranjeze si evitand cu orice pret sa fie din nou arestat. Pana si sursele de informare a Securitatii devin un pic partizane (sau poate chiar erau, cum ar fi Alexandru Paleologu): "N. Steinhardt este un temperament entuziast si expansiv, care nu se poate stapani sa nu exprime tot ce gandeste, indiferent daca se potriveste sau nu, de aceea se contrazice foarte des, nu in chestiunea crestinismului in care e constant, insa in chestiuni generale si in cele de natura politica".

De ce a avut loc aceasta transformare a lui Steinhardt, mai cu seama pe panta ortodoxismului? Desi explicata pe larg in Jurnalul fericirii, este nevoie uneori si de explicatii de la adversari (Securitate, turnatori cu intentii criminale, cum exista in aceasta carte in cazul "vecinului binevoitor" care face o adresa catre institutia de mai sus, in care preciza presupusele relatii ale viitorului calugari cu baietei) sau de la pretinsi adversari (informatori aparenti, care in realitate intocmeau note informative curajoase si prietene, chiar atribuindu-i cuvinte de lauda despre Ceausescu): "Dupa arestarea sa, in 1960, in inchisoare, Nicu Steinhardt a inceput sa considere mistica ortodoxa ca o forma de consacrare a sa ca roman (suferea de un complex de inferioritate ca evreu), considerand inchisoarea ca o incercare data de Dumnezeu pentru a-si verifica virtutile crestine; a practicat in inchisoare un fel de apostolat, dandu-si mancarea altora, ingrijind pe cei bolnavi sau batrani si manifestandu-se extrem de generos si bun cu toti detinutii, fapt pentru care multi fosti detinuti i-au pastrat o amintire foarte buna si un mare respect".

Suita de documente este extrem de rece, dar surpinde foarte bine realitatile acelor timpuri, felul in care Securitatea urmarea, ajungand sa hartuiesca pe toti cei considerati "dusmani ai poporului". Problema care reiese, pe langa ilustrarea exacta si reala a celor 30 de ani cat Steinhardt a fost supravegheat sub multiple forme, este ca multe din tarele acelei societatii persista. Multe din cuvintele celui urmarit, atat copiate in documente din Jurnalul fericirii, cat si cele declarate in decursul anchetelor, isi gasesc perfect reprezentarea in asa-zisa societate post-tranzitie. Nu e cazul oare sa ne intrebam de ce sau cum s-a ajuns si s-a mentinut aceasta situatie, descrisa in cuvintele de mai jos? (si nu sunt singurele cuvinte care se adapteaza perfect realitatilor contemporane)

Societatea noastra "este dominata de trei fenomene ale timpului: invazia verticala a barbarilor (expresia e a lui Rathenau), domnia prostilor, tradarea oamenilor cumsecade.
Primul: navalesc nu barbarii din alte continente, ci, de jos in sus, derbedei. Barbarii acestia preiau locurile de conducere.
Al doilea: au sosit pur si simplu, in sensul cel mai categoric-prostii si incultii la putere; si in ciuda tuturor legilor economice si a tuturor regulilor politice, fac prostii ca niste ignoranti ce se afla.
Al treilea: in loc de a se impotrivi, oamenii cumsecade adopta expectative binevoitoare, se fac ca nu vad si nu aud, pe scurt tradeaza. Impartialii si increzatorii inregistreaza si tac. Sunt cei mai vinovati
".

P.S. La final, o poza a mea din 2005, pe cand citeam Jurnalul fericirii:


Scrie ca sa primesti…o carte

City of Angels




Ingerul Pazitor (1998)

City of Angels


Regia

Brad Silberling

In rolurile principale Nicolas Cage, Meg Ryan

Un film pe care am tinut sa il revad dupa aproape 10 ani. Imi amintesc cand, in timpul studentiei mele, Meg Ryan era actrita mea favorita si, cand a aparut acest film la cinematografele din Brasov, l-am vazut de doua ori in zile consecutive. Atunci am fost impresionat, iar acum, desi am crezut ca il privesc cu un ochi mai critic, totusi mi-a placut aproape la fel de mult.

Seth (Nicolas Cage) este unul dintre ingerii din Los Angeles, care are ca misiune sa conduca persoanele muribunde spre Rai. Ingerii locuiesc in bibliotecile orasului, asculta gandurile oamenilor care citesc prin salile de lectura, discuta pe cladirile inalte, se intalnesc la asfintit pe malurile oceanului. Seth insa e diferit. La un spital la care "supraveghea" moartea unei persoane, se indragosteste de doctorita Maggie (Meg Ryan), care tocmai pierduse un pacient.

Invizibil pentru restul oamenilor, devine vizibil doar pentru persoanele pentru care isi doreste acest lucru. Alegerea lui este ea, iubirea pare posibila, atractia dintre ei este evidenta. Numai ca nemurirea lui este obstacolul care pare sa fie de netrecut pana in ziua cand afla ca pana si el are dreptul la liberul arbitru. Si trebuie sa aleaga intre viata vesnica si dragostea dintre el si Maggie (caderea ingerului).

Meg Ryan face unul dintre cele mai bune (si simpatice) roluri din cariera ei si acelasi lucru il pot spune si despre Nicholas Cage. Nu tipicul finalului m-a deranjat (cand l-am vazut prima data, imi spuneam ca e primul film american vazut de mine care nu are "Happy-end"), ci felul in care a fost realizat si regizat (prea usor de anticipat, fara pic de tragism si emotie).

Un film despre dragostea imposibila, un film care dovedeste ca si ingerii pot cadea si pot determina astfel ca dragostea imposibila poate deveni posibila si realizabila, macar temporar.

Cele mai frumoase cuvinte din film:
“Daca ai fi stiut ca asta se va intampla....Ai mai fi facut-o?”
“As vrea sa-i mai simt macar o data...mireasma parului ei...un sarut al gurii ei...o atingere a mainii ei...apoi o vesnicie de singuratate."





Nota 9/10
Jovi


vineri, 29 august 2008

Agentul 008

duminică, 24 august 2008

Magie incredibila

miercuri, 20 august 2008

Strange Bird

duminică, 17 august 2008

Amores Perros


Amores Perros

Regia
Alejandro Gonzalez Inarritu
In rolurile principale Gael Garcia Bernal

Continuarea pe Filme-carti.ro.

Cum sa fii o lady


"Cum sa fii o lady. Mic tratat de eleganta", de Candace Simpson-Giles

Traducere de Gabriel Stoian

Editura Nemira, Bucuresti, 2008 (www.nemira.ro)

Chiar daca nu voi putea deveni niciodata un gentleman perfect (astfel cum am si descris in precedenta mea recenzie la "Cum sa fii un gentleman", publicata pe acest blog,
http://jovimpresii.blogspot.com/2008/05/cum-sa-fii-un-gentlemen.html, dar si pe blogul www.nemirabooks.ro), cu atat mai putin pot deveni o lady-nici o sansa. Am decis insa sa citesc aceasta carte pentru amuzament, cu siguranta ca recomandarile formulate de autoare sunt la fel de comice si bizare ca si cele pentru barbati din cartea precedenta.

De asemenea, din nou ma marginesc sa spun ca "lady" este un concept mult mai putin uzitat in Romania fata de cel de "gentleman". Cu atat mai mult spun ca aceasta carte "nu va prinde", fiind la fel de simplista, de neincadrata in regulile societatii de la noi, de departata fata de realitatea zilelor noastre, avand un aer, sa spunem, interbelic, pentru timpurile "manusilor albe si palariilor".

Sa purcedem astfel la drum cu cateva astfel de reguli:
-O lady nu adreseaza niciodata complimente unei persoane cand aceasta se afla intr-un grup. Va alege un moment cand va ramane singura cu persoana in cauza pentru a face acest lucru. (Ma gandesc la contradictorialitatea acestei fraze. Timpurile moderne impun deseori folosirea de complimente, mai cu seama in intalnirile de afaceri. Pe de alta parte, incercarea unei persoane de sex feminin de a ramane singura cu, sa zicem, un barbat pentru a-i adresa un compliment ne poate duce pe alt taram, chiar la o moralitate indoielnica in ochii celor din jur).

-O lady respecta timpul altora, atat la birou, cat si acasa. (Hihihi, in privinta acestei reguli, cu putina bunavointa, o sa fac un afis si sa il postez la intrarea in biroul meu).

-O lady nu discuta cu alte persoane despre modul in care s-a despartit de un barbat. O lady nu evidentiaza fata de alte persoane imperfectiunile partenerului ei. (Reguli imposibil de respectat in tara in care femeile-dar si barbatii-aleg sa isi spele lucrurile in public, cateodata chiar la televiziune, drept unica modalitate de a-si rezolva problemele).

-Cand conduce, o lady trebuie sa semnalizez orice schimbare de directie (Serios?!?Credeam ca orice persoana trebuie sa faca asta, nu neaparat o lady).

-O lady nu trebuie sa poarte imbracaminte prea decoltata, care sa-i faca pe altii sa se jeneze (Eu nu m-am simtit jenat niciodata din motivul asta).

-O adevarata lady nu va intreba o alta doamna cat a costat un anumit articol de imbracaminte, ori ce marime este acesta (Total atipic...inainte sa spui "Sa il porti sanatoasa!", doamnele de pe la noi intreaba "Cat costa, draga?").

-O lady nu se lauda. O lady nu se vaicareste. O lady nu sacaie alte persoane (Hahaha).

-O lady se va stradui sa afle si sa retina numele echipelor care joaca in finala campionatlui national de fotbal (In sfarsit, ceva care sa imi convina).
Si, ca de obicei, in final Scrie ca sa primesti…o carte

sâmbătă, 16 august 2008

Jurnale din rezistenta anticomunista. Vasile Motrescu, Mircea Dobre




"Jurnale din rezistenta anticomunista. Vasile Motrescu, Mircea Dobre. 1952-1953"

Cuvant inainte de Ion Gavrila-Ogoranu

Editura Nemira, Bucuresti, 2006 (carte cumparata de pe www.nemira.ro)

Motto: "Pentru a te numi partizan trebuie sa te lipsesti de toate, trebuie sa renunti la viata si sa o pui in slujba neamului, pentru cucerirea libertatii poporului roman" (Partizan Vasile Motrescu)

M-am tot gandit in aceasta saptamana, in serile cand citeam aceasta carte memorabila si binevenita, cum se face clasificarea "jurnalului" ca literatura. Nu gaseam multe diferente: initial, reflectam asupra unei clasificari in jurnal personal si jurnal politic, pana mi-am dat seama ca orice jurnal, prin definitie, este personal. Nu am vrut sa caut pe cea mai usoara cale (Internetul), definitii si clasificari, asa ca am ajuns la propria idee: impartirea in jurnale literare (capabile sa fie integrate in literatura "de arta" si scrise, poate, chiar cu acest scop) si jurnale faptice, care istorisesc intamplari, scrise de oameni, sa zicem, obisnuiti, pentru a-si pastra amintirile, dar care, ajung unele dintre ele sa fie publice, din anumite considerente.

Si aceste doua jurnale, ale lui Vasile Motrescu si Mircea Dobre, sunt faptice, in principal (si mai cu seama al doilea), reusind, prin descrierea vietii lor grele si plina de primejdii, sa ne transpuna in mijlocului Rezistentei romanesti de dupa cel de-al doilea razboi mondial impotriva instaurarii comunismului si a influentei sovietice in tara noastra. O perioada despre care, personal, cunosteam putine (si mai mult despre cunoscuta Banda Arnautoiu-Arsenescu din judetul Arges), care nu este predata la scolile romanesti, dar care a fost foarte zbuciumata, anii 1948-1962 fiind cei in care rezistenta anticomunista a fost, poate, cea mai puternica, imbracand multiple forme: nesupunerea civica, ajutorarea celor urmariti si partizanatul.

Se pune problema, chiar si in studiul introductiv din aceasta carte, daca amintirile unei persoane, fie ea si participanta al evenimente, poate constitui izvor ducumentar pentru istoria acelor timpuri. Parerea personala este ca Da, mai ales ca, desi Lucian Boia aduce o acuza indirecta istoricilor prezentului ca se apleaca prea des asupra perioadei interbelice mult-laudata si prea putin asupra celei comuniste, in sfarsit, arhivele CNSAS se deschid, iar multe din documentele perioadei de partizanzat se pot citi si corobora cu putinele marturii orale sau cu jurnalele celor care au rezistat si au supravietuit temporar in muntii Romaniei.

O alta intrebare pertinenta este aceea a caracterului (aproape) exclusiv national al Rezistentei (cu exceptiile mentionate ale Dobrogei, unde au intrat in randurile partizanilor lipoveni si turci), intr-o tara in care exista in acel moment o puternica minoritate maghiara si evreiasca.

Jurnalele sunt extrem de plastice, mai cu seama cel al lui Mircea Dobre, care se margineste sa descrie doar peregrinarile zilnice, ceea ce mananca si timpul din fiecare zi a anilor 1952-1953. De altfel, pana si suferinta lui pare mai usoara din cauza simplitatii scrierii si a descrierii felurilor de mancare, spre deosebire de zilele grele, in frig si fara nici o posibilitate de a se hrani ale lui Vasile Motrescu. Totusi, intrebari se pun. In momentul alegerii caii rezistentei, Mircea Dobre era student in anul IV la Facultatea de Drept de la Cluj. Cati dintre noi, incluzandu-ma si pe mine, ar alege aceasta cale cu unicul scop de a rezista in fata unei nedreptati patriotice? Unii nu se revolta nici in fata unor probleme simple sau personale, cu atat mai putin in ceea ce priveste propria tara.

Spre deosebire de Mircea Dobre, Vasile Motrescu, desi taran simplu, a scris un jurnal de descriere atat a locurilor si framantarilor pur fizice, cat si unul profund personal, intrand deseori in propriile sentimente, in comentarii asupra noului regim instaurat, compunand multe versuri, in maniera "haiduceasca", despre viata lui si dorinta de a se intoarce vreodata la casa si familia lui ca om liber.

Refugiat pe taramul credintei, neajutat de multe ori nici chiar de cei apropiati, incearca sa reziste iernilor aspre din muntii Bucovinei: "Citesc in Biblie si rugaciunile obisnuite si odihna si ma gandesc cum in ceilalti ani de prigoana ma ajutau oamenii, iar acum traiesc din mila Domnului". Chiar daca pare resemnat cu situatia si hotarat sa fie pentru totdeauna impotriva comunismului, are mult momente de slabiciune, in care isi doreste, mai mult ca totdeauna, sa fie acasa, sa duca o viata normala: "Oare de ce nu am fericirea sa traiesc cel putin in sat sau sa mai am pe cineva cu mine, sa nu fiu singur, sa stau in pustiu impreuna cu fiarele padurii, sa duc viata de pustnic la varsta 32 ani, sa ma conformez regulilor partizanatului,...grele [greu] de suportat? (...) Caci sunt foarte greu de imaginat toate lipsurile, suferinta, durerea sufletesca si trupeasca caci nici bolnav n-am timp sa fiu. Frigul, foamea, lipsa de imbracaminte si toate cele ce are nevoie un om...pentru cine le suferi?"

"Cuvantul inainte" al acestei carti ii apartine uneia dintre figurile cele mai cunoscute ale rezistentei montane din Romania, omul care a supravietuit comunismului (a decedat in 2006), datorita interventiei personale a lui Nixon, Ion Gavrila-Ogoranu (
http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Gavril%C4%83_Ogoranu), care, inca din anul 1954, scria: "Pe potecile muntilor, acest grup de tineri, n-am purtat numai arme. Alaturi de onoarea, mandria si constiinta libertatii neamului nostru, alaturi de durerea ceasului de fata, in inima si in creierul nostru, am purtat ca o povara scumpa: visuri, doruri si ganduri pentru vremurile ce vor sa vie. Visuri, doruri si ganduri izvorate si calite in dragoste pentru neamul nostru". Cuvinte care sintetizeaza, iata, orice referire la anii grei ai rezistentei anticomuniste din Romania.


Si, in final, Scrie ca sa primesti…o carte...

luni, 11 august 2008

Woman Driver

duminică, 10 august 2008

Psihokilleri





"Psihokilleri. Portretele celor mai cunoscuti criminali" , de Juan Antonio Cebrian

Editura Litera International, Bucuresti 2008.

O carte care poate este interesanta mai mult din punct de vedere psihiatric. Ea reuneste cincisprezece profile psihologice ale unora dintre cele mai cunoscute minti criminale ale mileniului doi (desi recunosc ca personal nu am recunoscut nici unul), percum si alte 15 descrieri pe scurt ale altor criminali mai putin cunoscuti.

Nu modul in care si-au savarsit crimele acestia este interesant majoritatea cititorilor, ci descrierea bolilor psihice de care sufereau: sado-masochismul, canibalismul, piromania, hematodipsia (boala care se caracterizeaza printr-o obsesie compulsiva de a bea sange), pedofilie, necrofilie si particulrizarea acestora in fiecare dintre cei 15 criminali.

Cartea se poate citi cu usurinta doar de cei cu sange rece, desi, dupa cum spune autorul, toate filmele si cartile de groaza ale timpurilor moderne sunt inspirate de personajele reale ale acestei carti: "Prea des, noi, oamenii, ne confruntam cu lucruri de neimaginat, absurde, macabre, situatii care scapa de sub control sau care ne dau peste cap normele rigide de comportament. (...) De fapt, in oamenii din ziua de azi inca mai zac anumite trasaturi animalice care tulbura mintile lor putin dezvoltate, persoane al caror intelect este reprimat de presiunea realitatii, pana cand bestia din sufletul fiecaruia se trezeste la viata. In mod sigur, ati vazut la cinmatograf sau la televizor filme despre viata unor personaje confuze, pentru care singurul scop in viata era sa faca rau tuturor celor din jur, fara a exista motive de ura sau ranchiuna, ci pur si simplu pentru ca victimele treceau pe acolo sau erau de un anumit sex. Ne aducem cu totii aminte de filme care au devenit legenda, precum American Psycho, Tacerea mieilor, Masacrul din Texas sau Psycho, acesta din urma fiind capodopera lui Alfred Hitchcock. Ei bine, trebuie sa ma credeti ca titlurile citate mai sus s-au bazat, in majoritatea lor, pe fapte reale: psihoze de tot felul, tulburari psihice, traume suferite in copilarie, antropofagie, sadism si debransarea de la o realitate impusa cu forta".

Sunt prezentati astfel, in ordine cronologica, personaje precum:
-John Ketch-Calaul cel feroce, autor a cel putin 100 de executii in Anglia secolului al XVII-lea;
-William Burke si William Hare-hotii de cadavre, dar care au si ucis 17-28 de oameni pentru a le oferi studentilor la medicina pentru disectii;
-John Wesley Hardin, un cow-boy al Vestului Salbatic, care a omorat 44 de personae, declarand: "Ma consider un om pasnic, demn, care se inclina doar in fata legii si a dreptatii. Nu am omorat pe nimeni care era onorabil";
-Henry Desire Landru-Seducatorul de vaduve, care a facut 11 victime verificate, insa, potrivit politiei, au fost intre 179 si 300.
-Andrei Romanovici Cikatilo-Bestia din Rostov-executat in Ucraina in 1994 pentru cele 53 de victime.

O carte pe care vreau sa o uit repede si, probabil, voi reusi.

Bitter Moon





Luna amara (1994)
Bitter Moon

Regia
Roman Polanski
In rolurile principale Hugh Grant, Kristin Scott Thomas

Dupa "Hard Candy", vizionat acum cateva zile, imi apare in fata un nou film despre cinismul uman si despre cruzimea iubirii. Pana la urma, cele doua personaje principale s-au iubit urandu-se si, chiar daca au avut momente cand se chinuiau si se torturau unul pe celalalt, au ramas impreuna "pana la moarte".

Fiona si Nigel (interpretat de un Hugh Grant la inceputul carierei, insa foarte bine pus in scena) calatoresc cu vaporul, intr-o incercare de a regasi pasiunea din casnicie. Pe acest vapor, Nigel o intalnesc pe Mimi si isi doreste sa ii cunoasca povestea si sa aiba o aventura cu ea. Insa Oscar, sotul ei, aflat intr-un carucior, vegheaza si ii propune sa se intalneasca zilnic pentru a-i povesti personal viata lui impreuna cu Mimi.

O poveste terifianta despre o relatie pasionala, bazata la inceput numai pe sex cu multiplele lui fatade, pentru ca, apoi, cand Oscar se plictiseste si accepta totusi continuarea acesteia, dar propunandu-si sa o faca pe Mimi sa renunte la el. Pentru aceasta, apare sub aspectul unui barbat deosebit de crud si insensibil, pentru ca, intr-un moment, totul sa se schimbe radical, iar persoana insensibila sa devina ea.

Nu stiu cum as putea sa cataloghez acest film, decat ca fiind profund uman, in care sexul, pasiunea devin obsesive pentru a se transforma in iubire. Un film bun pentru a intelege un cuplu si preferintele noastre in aceasta privinta: unul obsesiv, pasional sau unul incorsetat in canoane, reguli si traditii, dar care, iata, traieste dramei celuilalt.

Nota 8/10
Jovi

Peripetiile bunului parinte Mockinpott




"Peripetiile bunului parinte Mockinpott", de Hisashi Inoue

Traducere de Emil Eugen Pop
Editura Univers, Bucuresti, 2008

Cum ma declaram anterior un admirator al culturilor asiatice, iar anul acesta m-am preumblat printre filme chinezesti, japoneze sau din Hong Kong, am incercat, la plecarea in concediu, sa aleg din biblioteca mea o carte in acelasi tipar, desi, marturisesc, ca titlurile sunt putine. Am ales aceasta carte, una de marime medie (aproximativ 200 de pagini), insa nu mi-a parut nici o clipa rau si admiratia mea fata de Japonia (si, in acest caz, fata de autorii din aceasta tara) a crescut din nou.

Am regasit o carte foarte alerta si surprinzator de comica, despre peregrinarile unor studenti japonezi catolici si saraci, in prima lor intruziune in viata reala. Norocul celor trei (iar intre acestia se distinge Komatsu, care povesteste intamplarile la persoane intai) este parintele Mockinpott, un profesor de limba franceza de la Universitatea Catolica din Tokyo, care ii ia sub obladuirea sa, incercand sa ii ajute, sa le ofere (de nenumarate ori) un sprijin in cautarea unui loc de munca si sa ii salveze de fiecare data, atunci cand faceau vreo faradelege.

Peripetiile lor sunt zugravite extraordinar de realist, iar parintele Mockinpott, desi este un om sufletist, pare slab de inger si nu reuseste niciodata sa reziste tentatiei de a-i ajuta, chiar daca, in cele din urma, totul se va intoarce impotriva sa si va fi demis din postul lui si trimis in Franta. "Studentii din caminul catolic, de fapt discipoli ai parintelui, il duc mereu cu zaharelul, il trag pe sfoara, il inseala si-l storc de bani, provocandu-i o stare de permanenta lamentare. Si nu-i doar atat. Studentii profita de faptul ca parintele se lasa usor luat de val, ii canta in struna si-l fac in cele din urma sa urce pe scena trupei de tatru ambulant, fapta ce ajunge la urechile mai-marilor ordinului religios, aducandu-i repatrierea".

De altfel, autorul isi explica opera sa in postfata romanului: "personajele mele sunt, fara exceptie, incurca-lume, neciopliti, escroci, insi de mana a treia, tonti sau nerozi. (...) Desi nu-mi dau seama cine va fi individul capabil sa-i scoata pe japonezii extenuati din criza istorica prin care trec, cred ca pana la urma acesta va aparea sub forma unui dictator. Ca sa indepartez catusi de putin momentul aparitiei dictatorului eroic evocat, simt ca va trebui sa creionez cat mai multi natarai si prostanaci drept personaje. Iar daca acestia vor lua o farama din povara ce-i apasa pe oamenii istoviti, ma voi socoti un autor fericit".

Nu este o carte grea, chiar pare una adolescentina, dar poate acesta este farmecul unui scriitor, care, in tara sa, este cel mai cunoscut autor de romane comice si piese satirice. Iar acest roman chiar m-a facut sa zambesc deseori la nazbatiile facute de cei trei eroi (nu stiu daca sunt negativi, nu par, pentru ca nici o clipa ei nu cad in prapastia nesimtirii, ci doar poate in cea a prostiei inconstiente).

vineri, 1 august 2008