Viața cu calendarul sub nas
Acum o zi
luni, 27 octombrie 2008
vineri, 24 octombrie 2008
Arsa de vie
"Arsa de vie", de Suad
Traducere de Oana Catalina Popescu
Editura Rao, Bucuresti, 2008
Moto: "Prima oară mi-a fost tare frică să-i întâlnesc cu tot aerul meu de răzbătătoare. Acum, nu mă mai tem de ei, nu îi mai judec, ma gândesc numai: "Bieţii oameni!". Suntem cu toţii obiectul unei fatalităţi care ne este proprie" (Jacqueline)
Continuare pe Filme-carti.ro.
marți, 21 octombrie 2008
luni, 20 octombrie 2008
The Girl in the Cafe
The Girl in the Cafe (TV)
Regia
In rolurile principale Kelly Macdonald, Bill Nighy
Iata un film, fara mari veleitati artistice, caruia insa eram foarte aproape de a-i acorda o nota foarte mare. Implicarea personajelor in unele jocuri politice si economice mondiale, prea mult, si neimplinirea frumoasei povesti de dragoste m-a determinat sa scad nota insa. Totusi o istorisire foarte draguta a unei iubiri ciudate, dar asa de frumoasa, precum si multele scene amuzante, care m-au facut sa rad cu hohote de stangaciile unui personaj neancorat in viata reala din jurul lui.
Lawrence este ceea ce reprezinta un barbat foarte ocupat, plin de probleme profesionale, care citeste rapoarte la orice ora din zi si din noapte, in cele mai neobisnuite circumstante. Isi dezvolta chiar si un fel propriu de a merge si de a pasi, ferind pe cei din fata, intr-un mers leganat, doar pentru a-si mai castiga cateva clipe studiului. Este consilier al ministrului de finante din Marea Britanie si nu are timp de viata personala. Asta pana intr-o zi, cand intr-o cafenea de cartier o intalneste pe ea. Pana si acest moment este ciudat, intrucat intalnirea este cauzata doar de o lipsa a locurilor disponibile, iar intamplarea este sa se aseze langa ea.
Desi ambii sunt ciudati, incep, printre picaturi, sa se intalneasca. Iar Summit-ul G8 de la Reykjavik reprezinta momentul cand pot fi impreuna cateva zile si prilejul de a se cunoaste mai bine, desi participarea lui este pur profesionala. O poveste de dragoste se naste in aceste circumstante, desi interventiile ei pe langa participantii la conferinta sunt deplasate si sterg momente frumoase din scenariul filmului. Chiar daca acestea, precum si finalul lasat in umbra de victoria ei pe plan mondial pentru eradicarea saraciei extreme, mai scad din frumusetea momentelor de intimitate si apropiere a doua suflete atat de diferite.
Esenta iubirii este convietuirea si dorinta de a petrece timpul cu celalalt, pe langa multe alte sentimente: atingerea, dorinta, intelegerea, compatibilitatea etc. Lawrence, in ciuda vietii sale singuratice, tipa dupa iubirea ei, dupa ce o duce la aeroport. Isi da seama ca viata lui (destul de lunga, de altfel) nu isi are sens fara ea, fara iubirea ei. Ca si-ar dori ca restul vietii, chiar dupa evidenta prabusire profesionala, sa fie alaturi de ea. Un film cu o sensibilitate aparte.
Nota 8/10
Jovi
Iata un film, fara mari veleitati artistice, caruia insa eram foarte aproape de a-i acorda o nota foarte mare. Implicarea personajelor in unele jocuri politice si economice mondiale, prea mult, si neimplinirea frumoasei povesti de dragoste m-a determinat sa scad nota insa. Totusi o istorisire foarte draguta a unei iubiri ciudate, dar asa de frumoasa, precum si multele scene amuzante, care m-au facut sa rad cu hohote de stangaciile unui personaj neancorat in viata reala din jurul lui.
Lawrence este ceea ce reprezinta un barbat foarte ocupat, plin de probleme profesionale, care citeste rapoarte la orice ora din zi si din noapte, in cele mai neobisnuite circumstante. Isi dezvolta chiar si un fel propriu de a merge si de a pasi, ferind pe cei din fata, intr-un mers leganat, doar pentru a-si mai castiga cateva clipe studiului. Este consilier al ministrului de finante din Marea Britanie si nu are timp de viata personala. Asta pana intr-o zi, cand intr-o cafenea de cartier o intalneste pe ea. Pana si acest moment este ciudat, intrucat intalnirea este cauzata doar de o lipsa a locurilor disponibile, iar intamplarea este sa se aseze langa ea.
Desi ambii sunt ciudati, incep, printre picaturi, sa se intalneasca. Iar Summit-ul G8 de la Reykjavik reprezinta momentul cand pot fi impreuna cateva zile si prilejul de a se cunoaste mai bine, desi participarea lui este pur profesionala. O poveste de dragoste se naste in aceste circumstante, desi interventiile ei pe langa participantii la conferinta sunt deplasate si sterg momente frumoase din scenariul filmului. Chiar daca acestea, precum si finalul lasat in umbra de victoria ei pe plan mondial pentru eradicarea saraciei extreme, mai scad din frumusetea momentelor de intimitate si apropiere a doua suflete atat de diferite.
Esenta iubirii este convietuirea si dorinta de a petrece timpul cu celalalt, pe langa multe alte sentimente: atingerea, dorinta, intelegerea, compatibilitatea etc. Lawrence, in ciuda vietii sale singuratice, tipa dupa iubirea ei, dupa ce o duce la aeroport. Isi da seama ca viata lui (destul de lunga, de altfel) nu isi are sens fara ea, fara iubirea ei. Ca si-ar dori ca restul vietii, chiar dupa evidenta prabusire profesionala, sa fie alaturi de ea. Un film cu o sensibilitate aparte.
Nota 8/10
Jovi
Little Miss Sunshine
Little Miss Sunshine
In rolurile principale Toni Collette, Steve Carell, Greg Kinnear
Nu am multe amintiri despre filmele de dinainte de 1989. Stiu ca era mult-uzitata titulatura de "film artistic". La fel, la inceputul anilor '90, cand a explodat piata de filme pe suport video, filmele considerate usoare, care ilustrau viata simpla de familie, pigmentata pe alocuri cu putina dragoste si temperament, erau intitulate "de casa". Cand ma uit pe prezentarea de pe www.cinemagia.ro, vad integrarea acestui "Little Miss Sunshine" in comedie si drama. Eu l-as cataloga in acelasi "film de casa".
Desi pare ca mica aspiranta la "Litlle Miss Sunshine", Olive (cu slabe sanse de a castiga, insa foarte ambitioasa), ar fi personajul principal al filmului, totusi familia ei este in centrul atentiei. Una ciudata, din multe puncte de vedere, cu personalitati care mai de care mai diferite: tatal spera intr-un boom financiar al "Caii spre succes in noua pasi", dar nu pare decat sa cada in ridicol; mama este doar un instrument folosit de toata lumea pentru refularea propriilor energii negative, mai cu seama ale fratelui sau, un barbat homo cu tendinte de suicid din cauza pritenilor care il parasesc; bunicul ii este cel mai apropiat, insa si acesta se refugiaza in droguri si reviste porno; in sfarsit, fratele sau a facut legamant de tacere de vreo 2 ani si singurul lucru care il scoate din asta e faptul ca a aflat ca nu poate distinge culorile, lucru care ii opreste calea spre visul sau, acela de a deveni pilot.
Prin urmare, singura (cat de cat) normala din aceasta familie este Olive. Si, chiar daca nu are caracteristicile fizice necesare, visul ei este sa castige un concurs de frumusete. Iar pentru aceasta, isi concentreaza toate fortele, uneste familia cu tarele ei in jurul sau si vor pleca in calatoria vietii. Cu unicul scop de a reusi sa ajunga, de a o face fericita, nu neaparat de a castiga.
Un film usurel, m-a cam dezamagit, desi ulterior (pe cand scriam aceasta recenzie) am aflat ca a luat si doua premii Oscar in anul 2007, pentru cel mai bun actor in rol secundar (Alan Arkin) si pentru cel mai bun scenariu original (Michael Arndt). Poate nu inteleg eu criticile pozitive, dar nu este decat o poveste de familie, chiar daca ea nonconformista (ce sa mai zic atunci de povestile superbe de familie si de sentimente ale lui Almodovar?)
Nota 6.5/10
Jovi
Nu am multe amintiri despre filmele de dinainte de 1989. Stiu ca era mult-uzitata titulatura de "film artistic". La fel, la inceputul anilor '90, cand a explodat piata de filme pe suport video, filmele considerate usoare, care ilustrau viata simpla de familie, pigmentata pe alocuri cu putina dragoste si temperament, erau intitulate "de casa". Cand ma uit pe prezentarea de pe www.cinemagia.ro, vad integrarea acestui "Little Miss Sunshine" in comedie si drama. Eu l-as cataloga in acelasi "film de casa".
Desi pare ca mica aspiranta la "Litlle Miss Sunshine", Olive (cu slabe sanse de a castiga, insa foarte ambitioasa), ar fi personajul principal al filmului, totusi familia ei este in centrul atentiei. Una ciudata, din multe puncte de vedere, cu personalitati care mai de care mai diferite: tatal spera intr-un boom financiar al "Caii spre succes in noua pasi", dar nu pare decat sa cada in ridicol; mama este doar un instrument folosit de toata lumea pentru refularea propriilor energii negative, mai cu seama ale fratelui sau, un barbat homo cu tendinte de suicid din cauza pritenilor care il parasesc; bunicul ii este cel mai apropiat, insa si acesta se refugiaza in droguri si reviste porno; in sfarsit, fratele sau a facut legamant de tacere de vreo 2 ani si singurul lucru care il scoate din asta e faptul ca a aflat ca nu poate distinge culorile, lucru care ii opreste calea spre visul sau, acela de a deveni pilot.
Prin urmare, singura (cat de cat) normala din aceasta familie este Olive. Si, chiar daca nu are caracteristicile fizice necesare, visul ei este sa castige un concurs de frumusete. Iar pentru aceasta, isi concentreaza toate fortele, uneste familia cu tarele ei in jurul sau si vor pleca in calatoria vietii. Cu unicul scop de a reusi sa ajunga, de a o face fericita, nu neaparat de a castiga.
Un film usurel, m-a cam dezamagit, desi ulterior (pe cand scriam aceasta recenzie) am aflat ca a luat si doua premii Oscar in anul 2007, pentru cel mai bun actor in rol secundar (Alan Arkin) si pentru cel mai bun scenariu original (Michael Arndt). Poate nu inteleg eu criticile pozitive, dar nu este decat o poveste de familie, chiar daca ea nonconformista (ce sa mai zic atunci de povestile superbe de familie si de sentimente ale lui Almodovar?)
Nota 6.5/10
Jovi
duminică, 19 octombrie 2008
vineri, 17 octombrie 2008
O dragoste
"O dragoste", de Dino Buzzati
Traducere si postfata de Smaranda Cosmin
Editura Polirom, Bucuresti, 2002.
Mai multe lucruri m-au determinat sa ajung la acest roman. In primul rand, regretul ca inca nu il citisem pe Buzzati, de care auzisem inca din liceu, de la orele de literatura universala.
Continuarea pe Filme-carti.ro.
duminică, 12 octombrie 2008
Restul e tacere
Restul e tacere
Regia
In rolurile principale Marius Florea Vizante, Ovidiu Niculescu
Cinematografia romaneasca a inceput in ultimii ani sa produca filme de calitate, care impun respect si aduc premii pe plan international. Si "Restul e tacere", ultimul film semnat de Nae Caramfil, intra in aceasta categorie. Desi, la inceput, cand am citit despre subiect, ma temeam ca va intra pe panta filmelor cu nuanta istorica regizate de Sergiu Nicolaescu (si care sunt din ce in ce mai proaste si mai departe de cerinte, cu toate ca beneficiaza de fonduri substantiale si de minunile filmelor moderne).
Cu toate acestea, am vazut un film care trateaza un subiect indepartat, dar foarte interesant (culisele primului film romanesc), cu nuantari moderne, fara laude si preamariri inutile ale realizatorilor, prezentand fapte si caractere fara exagerari. Un film care incepe brusc, prin doua momente total opuse: un examen de intrare la Conservator foarte amuzant (erau acceptati, in principal, doar barbatii inalti si frumosi, in ciuda talentului indoielnic...pareau niste papa-lapte fata de Vizante, complet necuviincios, dar amuzant si plin de promisiuni artistice) si inmormantarea unui mare actor, intr-o atmosfera intunecata si plina de tristete (dar cu paparazzi timpului in exercitiul functiunii).
Grig (Marius Florea Vizante-magistral) duce pe umeri o mare povara. Tatal sau este un actor important al inceputului de secol si isi doreste ca fiul sau sa ii calce pe urme. In schimb, acesta este atras de mirajul cinematografiei si incearca din rasputeri sa gaseasca fonduri pentru primul film romanesc despre Razboiul de Independenta din anii 1877-1878, la aniversarea de 35 de ani de la marele eveniment. Un miraj de neinteles pentru tatal sau, ca si pentru multi dintre semeni. Cum poti alege asa ceva cand teatrul este atat de aproape spectatorului si atat de capabil sa arate personalitatea umana?
Grig il intalneste intr-o zi pe noul sau Mecena, Leon, un mosier imbogatit prin mijloace nu tocmai ortodoxe, dar un mare protector al artelor, insa un adversar al cinematografiei. Iar cand Grig il duce intr-un cinema de cartier unde se proiecta Hamlet, cu o mare actrita franceza in rolul titular, printre tarani si muncitori soiosi, se parea ca adversitatea se va tranforma intr-o adevarata dusmanie. Numai ca, paradoxal, ii place si decide sa sprijine proiectul lui Grig si devine protectorul lui si al noului film, desi personalitatea lui este schimbatoare si vor exista momente cand din prieten va fi dusman sau invers. ("Un "producator" mesianic si vizionar, care converseaza direct cu Dumnezeu, dar la alt nivel decat Gigi Becali!", cum spune despre Leon regizorul filmului Nae Caramfil).
O reconstituire a unui fapt real, filmul realizat fiind primul lung-metraj al istoriei cinemografiei romanesti. In centrul actiunii nu sta, asa cum ar parea, modalitatea tehnica de realizare a filmului, ci legaturile dintre cele doua personaje principale, Leon (sa nu uit sa mentionez, exceptionala vocea lui Ovidiu Niculescu) si Grig, o relatie nebuneasca, osciland intre dragoste si ura, intre respect si tradare, intre pasiunea artistului si sufletul implacabil si rece al finantistului. Un film foarte bun, care arata ca unul de prestigiu, in linia marilor productii occidentale, reusind sa iasa din monotonia unor productii despre perioada comunista sau despre mizeria unor parti ale Romaniei.
Nota 9/10
Jovi
Cinematografia romaneasca a inceput in ultimii ani sa produca filme de calitate, care impun respect si aduc premii pe plan international. Si "Restul e tacere", ultimul film semnat de Nae Caramfil, intra in aceasta categorie. Desi, la inceput, cand am citit despre subiect, ma temeam ca va intra pe panta filmelor cu nuanta istorica regizate de Sergiu Nicolaescu (si care sunt din ce in ce mai proaste si mai departe de cerinte, cu toate ca beneficiaza de fonduri substantiale si de minunile filmelor moderne).
Cu toate acestea, am vazut un film care trateaza un subiect indepartat, dar foarte interesant (culisele primului film romanesc), cu nuantari moderne, fara laude si preamariri inutile ale realizatorilor, prezentand fapte si caractere fara exagerari. Un film care incepe brusc, prin doua momente total opuse: un examen de intrare la Conservator foarte amuzant (erau acceptati, in principal, doar barbatii inalti si frumosi, in ciuda talentului indoielnic...pareau niste papa-lapte fata de Vizante, complet necuviincios, dar amuzant si plin de promisiuni artistice) si inmormantarea unui mare actor, intr-o atmosfera intunecata si plina de tristete (dar cu paparazzi timpului in exercitiul functiunii).
Grig (Marius Florea Vizante-magistral) duce pe umeri o mare povara. Tatal sau este un actor important al inceputului de secol si isi doreste ca fiul sau sa ii calce pe urme. In schimb, acesta este atras de mirajul cinematografiei si incearca din rasputeri sa gaseasca fonduri pentru primul film romanesc despre Razboiul de Independenta din anii 1877-1878, la aniversarea de 35 de ani de la marele eveniment. Un miraj de neinteles pentru tatal sau, ca si pentru multi dintre semeni. Cum poti alege asa ceva cand teatrul este atat de aproape spectatorului si atat de capabil sa arate personalitatea umana?
Grig il intalneste intr-o zi pe noul sau Mecena, Leon, un mosier imbogatit prin mijloace nu tocmai ortodoxe, dar un mare protector al artelor, insa un adversar al cinematografiei. Iar cand Grig il duce intr-un cinema de cartier unde se proiecta Hamlet, cu o mare actrita franceza in rolul titular, printre tarani si muncitori soiosi, se parea ca adversitatea se va tranforma intr-o adevarata dusmanie. Numai ca, paradoxal, ii place si decide sa sprijine proiectul lui Grig si devine protectorul lui si al noului film, desi personalitatea lui este schimbatoare si vor exista momente cand din prieten va fi dusman sau invers. ("Un "producator" mesianic si vizionar, care converseaza direct cu Dumnezeu, dar la alt nivel decat Gigi Becali!", cum spune despre Leon regizorul filmului Nae Caramfil).
O reconstituire a unui fapt real, filmul realizat fiind primul lung-metraj al istoriei cinemografiei romanesti. In centrul actiunii nu sta, asa cum ar parea, modalitatea tehnica de realizare a filmului, ci legaturile dintre cele doua personaje principale, Leon (sa nu uit sa mentionez, exceptionala vocea lui Ovidiu Niculescu) si Grig, o relatie nebuneasca, osciland intre dragoste si ura, intre respect si tradare, intre pasiunea artistului si sufletul implacabil si rece al finantistului. Un film foarte bun, care arata ca unul de prestigiu, in linia marilor productii occidentale, reusind sa iasa din monotonia unor productii despre perioada comunista sau despre mizeria unor parti ale Romaniei.
Nota 9/10
Jovi
sâmbătă, 11 octombrie 2008
Buy Borrow Steal Miss Conception
Buy Borrow Steal/Miss Conception
Regia
In rolurile principale Heather Graham, Mia Kirshner
Atunci cand nu ai asteptari prea mari de la un film, probabil ca nu te dezamageste. Cum stiam, dintr-un comentariu, subiectul lui "Miss Conception", ma asteptam sa fie o comedie usurica, pe un registru cunoscut. Chiar asa a fost si nimic mai mult.
Georgina (Heather Graham) este implicata intr-o relatie care pare fara viitor, alaturi de un prieten-Zak, caruia nu ii plac copiii (sau poate nu ii place sa ii aiba), se teme sa oficializeze legatura lor si pare total absent cand este vorba de o discutie serioasa. Iar cand ea afla ca mai are doar patru zile cand poate concepe un copil (dupa aceea, totul fiind iremediabil pierdut), tocmai ii daduse papucii prietenului, desi simte ca doar pe el il vrea ca tata.
Din acest moment, incepe o adevarata lupta pentru gasirea unui tata potential, impreuna cu cea mai buna prietena, Clem: prima zi da anunt pentru inchirierea apartamentului (cu subiectul "Caut barbat"), a doua zi merge la o inmormantare fastuoasa a unui barbat sub 40 de ani, a treia zi la un night-club, iar a patra zi foloseste variantele de rezerva: un prieten homosexual (Justin) sau sperma cumparata prin Internet. Inutil sa spun ca toate se vor dovedi esecuri, desi nu fara surprize si cu mult amuzament.
A fost un film tipic pentru o comedie de bun spre slab, cu o desfasurare si un final previzibile, cu happy-end-ul caracteristic. Plus ca Heather Graham nu e intr-o forma prea buna, pare prostuta si deloc asezata pe trauma (aparenta?) care o traieste. Cateodata mai merge si un astfel de film, chiar daca stii ce se va intampla pana la urma.
Nota 6.5/10
Jovi
joi, 9 octombrie 2008
School of Rock
School of Rock
Regia
In rolurile principale Jack Black, Joan Cusack
La recomandarea unui prieten (Multumesc lui Dan R!), m-am grabit sa vad acest film, care promitea sa imbine doua lucruri care personal imi plac foarte mult: o comedie agreabila si muzica mea preferata, si anume rock-ul. Si nu m-a dezamagit, desi pe alocuri unele scene erau puerile, iar in alte momente, muzica lasa de dorit (Jack Black o fi imprumutat propria voce personajului?), insa, per ansamblu, filmul a fost dragut, relaxant, incheind frumos o seara tarzie.
Dewey (interpretat de Jack Black, intr-o forma foarte buna si intr-un rol care i s-a potrivit ca o manusa) este un tanar a carui singura pasiune este rock-ul. Canta intr-o trupa fara succes, iar, in rest, leneveste in casa unor prieteni, unde nu a mai platit chiria de luni bune. Cum cei din trupa considera ca el nu face fata cerintelor si il da afara, trebuie sa faca ceva pentru a-si schimba viata. Si reuseste, substituindu-se prietenului sau, sa gaseasca un loc de munca la scoala Horace Green, ca profesor suplinitor.
Un profesor complet neinformat, fara valente, fara cunostinte, care impune pauze continue, insa care ramane uimit de talentul copiilor la muzica si, de aceea, decide sa ii invete pe acestia sa cante rock, sa formeze o trupa care sa participe la "Batalia trupelor". Si reuseste, prin lectii indelungate de tehnica muzicala, de istoria Rockului, prin daruirea de CD-uri cu marile formatii in functie de aptitudinile si locul fiecaruia.
Un film distractiv, m-a binedispus, are multa energie, cu muzica buna (s-ar putea insa sa nu placa multor altor persoane, dar este genul meu de muzica). Inca ma gandesc daca nota pe care o dau sa nu fie supraevaluata, dar am obisnuit ca filmele sa le notez dupa propriile criterii si nu dupa unele pur cinematografice. Nu sunt un critic, doar un spectator, de aceea:
Nota 8/10
Jovi
La recomandarea unui prieten (Multumesc lui Dan R!), m-am grabit sa vad acest film, care promitea sa imbine doua lucruri care personal imi plac foarte mult: o comedie agreabila si muzica mea preferata, si anume rock-ul. Si nu m-a dezamagit, desi pe alocuri unele scene erau puerile, iar in alte momente, muzica lasa de dorit (Jack Black o fi imprumutat propria voce personajului?), insa, per ansamblu, filmul a fost dragut, relaxant, incheind frumos o seara tarzie.
Dewey (interpretat de Jack Black, intr-o forma foarte buna si intr-un rol care i s-a potrivit ca o manusa) este un tanar a carui singura pasiune este rock-ul. Canta intr-o trupa fara succes, iar, in rest, leneveste in casa unor prieteni, unde nu a mai platit chiria de luni bune. Cum cei din trupa considera ca el nu face fata cerintelor si il da afara, trebuie sa faca ceva pentru a-si schimba viata. Si reuseste, substituindu-se prietenului sau, sa gaseasca un loc de munca la scoala Horace Green, ca profesor suplinitor.
Un profesor complet neinformat, fara valente, fara cunostinte, care impune pauze continue, insa care ramane uimit de talentul copiilor la muzica si, de aceea, decide sa ii invete pe acestia sa cante rock, sa formeze o trupa care sa participe la "Batalia trupelor". Si reuseste, prin lectii indelungate de tehnica muzicala, de istoria Rockului, prin daruirea de CD-uri cu marile formatii in functie de aptitudinile si locul fiecaruia.
Un film distractiv, m-a binedispus, are multa energie, cu muzica buna (s-ar putea insa sa nu placa multor altor persoane, dar este genul meu de muzica). Inca ma gandesc daca nota pe care o dau sa nu fie supraevaluata, dar am obisnuit ca filmele sa le notez dupa propriile criterii si nu dupa unele pur cinematografice. Nu sunt un critic, doar un spectator, de aceea:
Nota 8/10
Jovi
miercuri, 8 octombrie 2008
Transsiberian
Transsiberian
Regia
In rolurile principale Woody Harrelson, Eduardo Noriega
Am purces la vizionarea acestui film mai mult atras de titlu, de perspectiva unor peisaje din Siberia si de actorii de pe afis (mai cu seama Woody Harrelson), fara sa citesc nimic despre actiune, fara sa stiu daca este comedie, actiune, drama sau orice altceva. Si am fost placut surprins de un scenariu bine inchegat, plin de suspans, un thriller pe care il asteptam de mult timp, care sa ma atraga si sa ma mentina atent pana in ultima clipa (una care dezleaga multe mistere).
Dupa cum spune si titlul, actiunea se petrece, in principal, in trenul ce traverseaza Rusia, de aceasta data, intre Beijing si Moscova. Lipsesc, aproape in totalitate, peisajele urbane, ceea ce il face interesant, mai ales pentru specificul filmului. Un cuplu de americani decid sa isi refaca casatoria cu probleme, printr-o calatorie neobisnuita si unica-Roy (Woody Harrelson), tipicul barbatului cuminte, molatic si dornic sa isi multumeasca prin orice mijloc partenera de viata si Jessie (Emily Mortimer), sotia lui, care, dupa o viata zbuciumata (inchisoare, droguri, dezalcoolizare), gaseste un barbat linistit langa care isi reface viata, desi tentatiile trecutului apar la fiecare pas (macar in mintea ei).
In tren, intalnesc doua persoane cu care se imprietenesc repede, in ciuda aspectului lor dubios si al povestii neverosimile: Carlos si Abby. In epoca in care traficantii de droguri prefera ruta Transiberian-ului, este de preferat sa nu vorbesti cu strainii, iar Roy si Jessie nu au facut-o. In clipa in care Roy pierde trenul intr-o gara oarecare, in urmatoarea, Jessie este insotita de cei doi, in asteptarea sotului. Jessie face prima infractiune in Rusia: il ucide, in legitima aparare, pe Carlos, iar urmarile sunt din cele mai nefaste, pentru ca o parte a Politiei rusesti, cu tendinte sovietice, partea corupta care doreste pentru propriile interese drogurile ascunse de Carlos, pleaca pe urmele ei.
Cand un film de acest gen reuseste sa te tina cu sufletul la gura pe tot parcursul lui, desi lipsesc scenele violente, deja a castigat batalia. La aceasta, contribuie insa si actorii (cu precadere Woody Harrelson si Ben Kingsley, din nou magistral), dar si peisajele de iarna si intunecata din indepartata Rusie, un tinut care este asa de bine ilustrat, incat ii induce si spectatorului dorinta de a nu ajunge niciodata acolo (desi filmul a fost turnat in Vilnius-Lituania). Si un citat simpatic: "Kill all of my demons and my angels might die too".
Nota 8.5/10
Jovi
Am purces la vizionarea acestui film mai mult atras de titlu, de perspectiva unor peisaje din Siberia si de actorii de pe afis (mai cu seama Woody Harrelson), fara sa citesc nimic despre actiune, fara sa stiu daca este comedie, actiune, drama sau orice altceva. Si am fost placut surprins de un scenariu bine inchegat, plin de suspans, un thriller pe care il asteptam de mult timp, care sa ma atraga si sa ma mentina atent pana in ultima clipa (una care dezleaga multe mistere).
Dupa cum spune si titlul, actiunea se petrece, in principal, in trenul ce traverseaza Rusia, de aceasta data, intre Beijing si Moscova. Lipsesc, aproape in totalitate, peisajele urbane, ceea ce il face interesant, mai ales pentru specificul filmului. Un cuplu de americani decid sa isi refaca casatoria cu probleme, printr-o calatorie neobisnuita si unica-Roy (Woody Harrelson), tipicul barbatului cuminte, molatic si dornic sa isi multumeasca prin orice mijloc partenera de viata si Jessie (Emily Mortimer), sotia lui, care, dupa o viata zbuciumata (inchisoare, droguri, dezalcoolizare), gaseste un barbat linistit langa care isi reface viata, desi tentatiile trecutului apar la fiecare pas (macar in mintea ei).
In tren, intalnesc doua persoane cu care se imprietenesc repede, in ciuda aspectului lor dubios si al povestii neverosimile: Carlos si Abby. In epoca in care traficantii de droguri prefera ruta Transiberian-ului, este de preferat sa nu vorbesti cu strainii, iar Roy si Jessie nu au facut-o. In clipa in care Roy pierde trenul intr-o gara oarecare, in urmatoarea, Jessie este insotita de cei doi, in asteptarea sotului. Jessie face prima infractiune in Rusia: il ucide, in legitima aparare, pe Carlos, iar urmarile sunt din cele mai nefaste, pentru ca o parte a Politiei rusesti, cu tendinte sovietice, partea corupta care doreste pentru propriile interese drogurile ascunse de Carlos, pleaca pe urmele ei.
Cand un film de acest gen reuseste sa te tina cu sufletul la gura pe tot parcursul lui, desi lipsesc scenele violente, deja a castigat batalia. La aceasta, contribuie insa si actorii (cu precadere Woody Harrelson si Ben Kingsley, din nou magistral), dar si peisajele de iarna si intunecata din indepartata Rusie, un tinut care este asa de bine ilustrat, incat ii induce si spectatorului dorinta de a nu ajunge niciodata acolo (desi filmul a fost turnat in Vilnius-Lituania). Si un citat simpatic: "Kill all of my demons and my angels might die too".
Nota 8.5/10
Jovi
luni, 6 octombrie 2008
Audiobooks (I): Despre ingeri
Am auzit de ceva timp de noua metoda de "a citi" si anume audiobooks. Pretabila intelectualilor prinsi in traficul infernal din Capitala tarii sau a celor care calatoresc singuri pe un drum mai lung si s-au plictisit de aceleasi melodii de pe propriile CD-uri sau de la posturile de FM. Acestea merg insa mai putin in metrou sau in autobuze, parca as prefera acolo cartea clasica.
Sunt avantaje si dezavantaje, voi enumera doar doua dintre ultimele: unu’ ca placerea lecturii nu este la fel de mare, iar cateodata traficul are nevoie de atentia ta si, personal, am pierdut firul de cateva ori. In al doilea rand, cand citesc, sunt pasionat sa subliniez pasajele care mi se par memorabile sau cele pe care le folosesc in acest blog pentru a nuanta anumite pareri despre ceea ce citesc. Iar in cazul audiobooks, nu pot face asa ceva, doar imi amintesc anumite capitole, astfel incat, pentru cele de mai jos, a trebuit sa iau cartea din biblioteca si sa o rasfoiesc la propriu.
Sa povestesc astfel cum doua calatorii spre Bucuresti s-au transformat in placerea de a asculta trei carti pline de talc si inceputul celei de-a patra (“Istoria romanilor povestita de Neagu Djuvara”). Azi o sa povestesc despre prima, si anume:
Sunt avantaje si dezavantaje, voi enumera doar doua dintre ultimele: unu’ ca placerea lecturii nu este la fel de mare, iar cateodata traficul are nevoie de atentia ta si, personal, am pierdut firul de cateva ori. In al doilea rand, cand citesc, sunt pasionat sa subliniez pasajele care mi se par memorabile sau cele pe care le folosesc in acest blog pentru a nuanta anumite pareri despre ceea ce citesc. Iar in cazul audiobooks, nu pot face asa ceva, doar imi amintesc anumite capitole, astfel incat, pentru cele de mai jos, a trebuit sa iau cartea din biblioteca si sa o rasfoiesc la propriu.
Sa povestesc astfel cum doua calatorii spre Bucuresti s-au transformat in placerea de a asculta trei carti pline de talc si inceputul celei de-a patra (“Istoria romanilor povestita de Neagu Djuvara”). Azi o sa povestesc despre prima, si anume:
Despre ingeri, de Andrei Plesu
Editura Humanitas Multimedia, Bucuresti, 2005.
Poate ca greutatile vietii cotidiene i-a facut pe multi romani sa se indeparteze de filosofie. Fapticul domina trairea noastra, iar planul ideatic pierde teren zilnic. Iar cand literatura are o puternica tenta religioasa, deja pare prea mult. Ma gandesc deseori cati romani mai citesc...Dupa aceasta carte, m-am intrebat chiar mai mult: cati romani citesc filosofie religioasa si cati dintre acestia din urma o si inteleg. De aceea, marturisesc faptul ca si eu am evitat-o de multe ori, temandu-ma sa nu fie prea mult pentru mine.
Intamplarea a facut sa „citesc” cartea lui Plesu, unul dintre scriitorii pe care ii admir cel mai mult la Romania de azi, si sa gasesc ganduri pline de frumusete interioara, o lume care, daca ar exista asa cum o inchipuie autorul, ar fi mai buna, aproape de Paradisul imaginat de Dumnezeu. O carte suculenta, plina de filosofie, dar si de stiinta, plina de istorie si literatura universala, centrata pe tema religioasa a Ingerilor, despre care se spune ca „sunt dublul ceresc al omului”, ca oamenii sunt „mereu însoţiţi de modelul nostru, de portretul nostru îmbunătăţit. (...) Lîngă fiecare este, îngerul aşază un cum ar trebui să fie. El conjugă neobosit, la optativ, curgerea vieţii noastre, aşa cum am face-o noi înşine dacă am fi în condiţia lui”.
In format multimedia, cartea are doar trei capitole si anume Apropierea si departarea ingerilor (in carte numita Diversiunea „departelui”), Ingerii si muzica lumii (Ingerii, muzica lumii si natiunile) si Iubirea ingereasca (Ingerii si iubirea), interesante, pline de informatii, desi personal l-am preferat pe ultimul, mai ales pentru apropierea lui fata de umanitate. Sentimentul de iubire a decazut acum in cotidian, spus cu orice ocazie si oricarei persoane, fara a-l simti, fara a stii insemnatatea lui. (Corelaţia / Iove you - I Iove you, too („Te iubesc!" - „Şi eu pe tine!") a ajuns, în filmele americane, un fel de „Ce mai faci?"). Plesu, de altfel, incearca sa ii arate adevarata valoare si apropierea lui de divinitate prin intermediul iubirii ingeresti fata de persoana care ii e aproape si pe care o protejeaza. Iar paginile in care ne vorbeste de iubirea aproapelui, a vrajmasului si a catalizatorului inger sunt pur si simplu sublime.
Crearea unei carti mult dorite de carte autor a venit intr-un moment in care, pe de o parte, referintele teologice sunt foarte putine, despre crearea („facerea”) ingerilor nementionandu-se nimic in Biblie, ei aparand ca preexistenti lumii, iar, pe de alta parte, modernitatea este invadata de ingeri, aparitiile lor in lumea media fiind tot mai numeroase (filme, carti, calupuri publicitare). In acest context, apare cartea lui Plesu, primul tratat de angelelogie (cuvant pe care, recunosc, nu il cunosteam) din mediul cultural romanesc, binevenita si, cu putine exceptii, usor de citit (sau de ascultat) chiar pentru cei neavizati. Mai cu seama, spun din nou, cel de-al treilea capitol, mult mai lumesc.
De altfel, si cartea a suferit multe chinuri ale facerii, autorul dedincadu-se (cum spune in Cuvantul inainte) studiului cu mari intreruperi, insa cu abnegatie si cu promisiunea de a se intoarce acolo unde a ramas: „nu m-am putut dedica studiului decat intermitent, trebuind, după fiecare întrerupere, să fac penibile eforturi de reacomodare. N-am scris, aşadar, în pacea benedictină a unei chilii căptuşite de cărţi, n-am avut calma „suită de idei" a cercetătorului tradiţional. Am scris gîtuit, respirînd greu, în interstiţiile lăsate libere de felurite urgenţe şi tensiuni centrifugale. Dar tocmai de aceea, proiectul cărţii a devenit pentru mine o formă de supravieţuire intelectuală.”
Si reuseste, mai ales prin puternica oralitate a cartii, multe dintre capitole fiind cursuri universitare transpuse pe hartie (si apoi in format multimedia), desi deseori se teme sa nu cada nici pe panta crestinismului (si, in special, a ortodoxiei) si nici pe cea a stiintei aride (“e foarte greu să găseşti tonul care să mulţumească pe toată lumea, navigînd între scepticismul luminat al unora şi pietatea inflexibilă a altora”).
Editura Humanitas Multimedia, Bucuresti, 2005.
Poate ca greutatile vietii cotidiene i-a facut pe multi romani sa se indeparteze de filosofie. Fapticul domina trairea noastra, iar planul ideatic pierde teren zilnic. Iar cand literatura are o puternica tenta religioasa, deja pare prea mult. Ma gandesc deseori cati romani mai citesc...Dupa aceasta carte, m-am intrebat chiar mai mult: cati romani citesc filosofie religioasa si cati dintre acestia din urma o si inteleg. De aceea, marturisesc faptul ca si eu am evitat-o de multe ori, temandu-ma sa nu fie prea mult pentru mine.
Intamplarea a facut sa „citesc” cartea lui Plesu, unul dintre scriitorii pe care ii admir cel mai mult la Romania de azi, si sa gasesc ganduri pline de frumusete interioara, o lume care, daca ar exista asa cum o inchipuie autorul, ar fi mai buna, aproape de Paradisul imaginat de Dumnezeu. O carte suculenta, plina de filosofie, dar si de stiinta, plina de istorie si literatura universala, centrata pe tema religioasa a Ingerilor, despre care se spune ca „sunt dublul ceresc al omului”, ca oamenii sunt „mereu însoţiţi de modelul nostru, de portretul nostru îmbunătăţit. (...) Lîngă fiecare este, îngerul aşază un cum ar trebui să fie. El conjugă neobosit, la optativ, curgerea vieţii noastre, aşa cum am face-o noi înşine dacă am fi în condiţia lui”.
In format multimedia, cartea are doar trei capitole si anume Apropierea si departarea ingerilor (in carte numita Diversiunea „departelui”), Ingerii si muzica lumii (Ingerii, muzica lumii si natiunile) si Iubirea ingereasca (Ingerii si iubirea), interesante, pline de informatii, desi personal l-am preferat pe ultimul, mai ales pentru apropierea lui fata de umanitate. Sentimentul de iubire a decazut acum in cotidian, spus cu orice ocazie si oricarei persoane, fara a-l simti, fara a stii insemnatatea lui. (Corelaţia / Iove you - I Iove you, too („Te iubesc!" - „Şi eu pe tine!") a ajuns, în filmele americane, un fel de „Ce mai faci?"). Plesu, de altfel, incearca sa ii arate adevarata valoare si apropierea lui de divinitate prin intermediul iubirii ingeresti fata de persoana care ii e aproape si pe care o protejeaza. Iar paginile in care ne vorbeste de iubirea aproapelui, a vrajmasului si a catalizatorului inger sunt pur si simplu sublime.
Crearea unei carti mult dorite de carte autor a venit intr-un moment in care, pe de o parte, referintele teologice sunt foarte putine, despre crearea („facerea”) ingerilor nementionandu-se nimic in Biblie, ei aparand ca preexistenti lumii, iar, pe de alta parte, modernitatea este invadata de ingeri, aparitiile lor in lumea media fiind tot mai numeroase (filme, carti, calupuri publicitare). In acest context, apare cartea lui Plesu, primul tratat de angelelogie (cuvant pe care, recunosc, nu il cunosteam) din mediul cultural romanesc, binevenita si, cu putine exceptii, usor de citit (sau de ascultat) chiar pentru cei neavizati. Mai cu seama, spun din nou, cel de-al treilea capitol, mult mai lumesc.
De altfel, si cartea a suferit multe chinuri ale facerii, autorul dedincadu-se (cum spune in Cuvantul inainte) studiului cu mari intreruperi, insa cu abnegatie si cu promisiunea de a se intoarce acolo unde a ramas: „nu m-am putut dedica studiului decat intermitent, trebuind, după fiecare întrerupere, să fac penibile eforturi de reacomodare. N-am scris, aşadar, în pacea benedictină a unei chilii căptuşite de cărţi, n-am avut calma „suită de idei" a cercetătorului tradiţional. Am scris gîtuit, respirînd greu, în interstiţiile lăsate libere de felurite urgenţe şi tensiuni centrifugale. Dar tocmai de aceea, proiectul cărţii a devenit pentru mine o formă de supravieţuire intelectuală.”
Si reuseste, mai ales prin puternica oralitate a cartii, multe dintre capitole fiind cursuri universitare transpuse pe hartie (si apoi in format multimedia), desi deseori se teme sa nu cada nici pe panta crestinismului (si, in special, a ortodoxiei) si nici pe cea a stiintei aride (“e foarte greu să găseşti tonul care să mulţumească pe toată lumea, navigînd între scepticismul luminat al unora şi pietatea inflexibilă a altora”).
duminică, 5 octombrie 2008
The Holiday
The Holiday
Regia
In rolurile principale Cameron Diaz, Jude Law, Kate Winslet, Jack Black
Ma uitam acum ca a avut lansarea in apropierea Craciunului in Romania, in 2006, actiunea are loc in apropierea Sarbatorilor si a Anului Nou, deci pare un film de Craciun, cu momente amuzante, o comedie romantica de relaxare.
Doua femei tinere, cu mari dezamagiri in dragoste, una din Los Angeles-Amanda (mereu simpatica Cameron Diaz) si cealalta din apropierea Londrei-Iris (Kate Winslet, intr-o forma buna) decid sa isi ia o vacanta si fac "schimb de case" pe perioada Sarbatorilor de iarna, profitand de o oferta tentanta de pe Internet. Desi aparent numai Iris este avantajata de aceasta situatie, Amanda gasind Anglia tot neconforma cu viata ei "minunata", totusi ambele vor profita de imprejurari pentru a descoperi barbatul de langa ele.
Nici unul dintre ei, nici Graham si nici Miles (interpretati de Jude Law-simplu si Jack Black-foarte dragastos si simpatic) nu este perfect, insa descoperirea defectelor lor si, mai ales, acceptarea acestora, le va determina pe cele doua femei sa descopere adevarata dragoste.
Ideea mi se pare originala, mai ales pentru un timp al comediilor romantice carora le lipseste fantezia si parca (aproape toate) preiau idei mai vechi si le dau o fateta mai moderna. Un film relaxant, de urmarit intr-o dupa-amiaza lenesa de week-end, impreuna cu sotul/sotia/prietena etc. Doar un pic cam lung (peste 2 ore).
Nota 7.5/10
Jovi
Ma uitam acum ca a avut lansarea in apropierea Craciunului in Romania, in 2006, actiunea are loc in apropierea Sarbatorilor si a Anului Nou, deci pare un film de Craciun, cu momente amuzante, o comedie romantica de relaxare.
Doua femei tinere, cu mari dezamagiri in dragoste, una din Los Angeles-Amanda (mereu simpatica Cameron Diaz) si cealalta din apropierea Londrei-Iris (Kate Winslet, intr-o forma buna) decid sa isi ia o vacanta si fac "schimb de case" pe perioada Sarbatorilor de iarna, profitand de o oferta tentanta de pe Internet. Desi aparent numai Iris este avantajata de aceasta situatie, Amanda gasind Anglia tot neconforma cu viata ei "minunata", totusi ambele vor profita de imprejurari pentru a descoperi barbatul de langa ele.
Nici unul dintre ei, nici Graham si nici Miles (interpretati de Jude Law-simplu si Jack Black-foarte dragastos si simpatic) nu este perfect, insa descoperirea defectelor lor si, mai ales, acceptarea acestora, le va determina pe cele doua femei sa descopere adevarata dragoste.
Ideea mi se pare originala, mai ales pentru un timp al comediilor romantice carora le lipseste fantezia si parca (aproape toate) preiau idei mai vechi si le dau o fateta mai moderna. Un film relaxant, de urmarit intr-o dupa-amiaza lenesa de week-end, impreuna cu sotul/sotia/prietena etc. Doar un pic cam lung (peste 2 ore).
Nota 7.5/10
Jovi
The Nines
The Nines (2007)
The Nines
Regia
In rolurile principale Ryan Reynolds, Hope Davis
Nu mi s-a parut decat un film intortocheat, compus din trei povestiri in care rolurile principale sunt detinute de aceiasi actori. Insa dintre acestea doar prima poveste a avut substanta, o intriga interesanta si putea avea o continuare in acelasi plan. Din pacate, urmarea (sau urmarile) nu au mai fost la fel de incitante, inventivitatea parca a lipsit.
Cum v-am spus mai sus, sunt trei povesti care aparent trateaza personaje total diferite (un actor, un scenarist arogant si un creator de video-games) si care se dovedesc a fi unul si acelasi, o fiinta supranaturala, un fel de Creator al universului, un nouar, Dumnezeu fiind un decar, oamenii obsinuiti septari (si, frumos spus, ursii Koala, superiori oamenilor, optari, deoarece sunt inzestrati cu capacitati telepatice si pot influenta si vremea).
Idee interesanta, interpretarea lui Ryan Reynolds a fost buna, facand fata cu brio celor trei roluri, insa nu este de ajuns pentru un film care promitea.
Nota 5.5/10
Jovi
miercuri, 1 octombrie 2008
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
