"Nicu Steinhardt in dosarele Securitatii (1959-1989)"
Prefata de Toader Paleologu
Studiu introductiv de Clara Cosmineanu
Editura Nemira, Bucuresti, 2005 (carte cumparata de pe site-ul www.nemira.ro)
Motto: "Specificul intelectualului, ca om al spiritului, este acela de a gandi despre lucruri si de a fi raspunzator de soarta lor. Intelectualul nu este un om. El este o dimensiune a societatii. E o parte binecuvantata a lucrurilor. Intelectualul este o instanta fara de care lumea ar merge si mai rau" (B. Henri Levy-Eloge des intellectuelles)
Imi aduc aminte de Nicolae Steinhardt inca din manualul de literatura romana din clasa a XII-a. Ii era consacrata o pagina doar, cu o mica prezentare biografica si cu cateva citate din "Jurnalul fericirii". Nu eram la varsta in care sa aprofundez, de aceea mi-au trebuit cativa ani pentru a ajunge sa il citesc si apoi sa ii aflu detalii despre viata lui. Desi nu sunt un practicant ortodox, a fost singura carte despre religie care parea venita din inima, iar anumite pasaje au fost impresionante. Citita pe nerasuflate, intr-o vara torida, in concediu pe litoral, m-a determinat sa imi reconsider unele optiuni personale, dintre care cele mai importante par a fi gasirea fericirii personale in ciuda tuturor obstacolelor (mai cu seama politice si religioase, in cazul lui Steinhardt), precum si dorinta de a aprofunda studierea perioadei comuniste, mai ales cea a dizidentilor.
Si astfel, am ajuns si la cartea de fata, care cuprinde 100 de documente din dosarul de urmarire de catre Securitate a lui Nicu Steinhardt, intinse pe o perioada de 30 de ani, de la primul proces-verbal de interogatoriu, pentru viitorul proces (celebru, de altfel) "Noica-Pillat", datat la 31 decembrie 1959, pana la scoaterea de sub urmarire operationala, din data de 13 iunie 1989, cauzata de (ce cinic!) moartea celui urmarit. Sunt documente atat de seci ca exprimare (cu exceptia celor date sub semnatura personala de catre Steinhardt), dar atat de semnificative pentru viata urmaritului, numit de Securitate cu apelativele de "Ortodoxul" sau "Scriitorul", care, dupa cum bine spune Toader Paleologu, "confirma prin
Timpul lasa amprente semnificative asupra lui Steinhardt. Daca la inceputurile urmaririi sale (mai cu seama in procesul "Noica-Pillat" cand a fost condamnat la 12 ani de munca silnica) este foarte sincer si, prin aceasta, refractar si ostil regimului comunist, dupa ispasirea pedepsei inchisorii (relatata pe larg in Jurnalul fericirii) devine "cuminte", incercand sa nu deranjeze si evitand cu orice pret sa fie din nou arestat. Pana si sursele de informare a Securitatii devin un pic partizane (sau poate chiar erau, cum ar fi Alexandru Paleologu): "N. Steinhardt este un temperament entuziast si expansiv, care nu se poate stapani sa nu exprime tot ce gandeste, indiferent daca se potriveste sau nu, de aceea se contrazice foarte des, nu in chestiunea crestinismului in care e constant, insa in chestiuni generale si in cele de natura politica".
De ce a avut loc aceasta transformare a lui Steinhardt, mai cu seama pe panta ortodoxismului? Desi explicata pe larg in Jurnalul fericirii, este nevoie uneori si de explicatii de la adversari (Securitate, turnatori cu intentii criminale, cum exista in aceasta carte in cazul "vecinului binevoitor" care face o adresa catre institutia de mai sus, in care preciza presupusele relatii ale viitorului calugari cu baietei) sau de la pretinsi adversari (informatori aparenti, care in realitate intocmeau note informative curajoase si prietene, chiar atribuindu-i cuvinte de lauda despre Ceausescu): "Dupa arestarea sa, in 1960, in inchisoare, Nicu Steinhardt a inceput sa considere mistica ortodoxa ca o forma de consacrare a sa ca roman (suferea de un complex de inferioritate ca evreu), considerand inchisoarea ca o incercare data de Dumnezeu pentru a-si verifica virtutile crestine; a practicat in inchisoare un fel de apostolat, dandu-si mancarea altora, ingrijind pe cei bolnavi sau batrani si manifestandu-se extrem de generos si bun cu toti detinutii, fapt pentru care multi fosti detinuti i-au pastrat o amintire foarte buna si un mare respect".
Suita de documente este extrem de rece, dar surpinde foarte bine realitatile acelor timpuri, felul in care Securitatea urmarea, ajungand sa hartuiesca pe toti cei considerati "dusmani ai poporului". Problema care reiese, pe langa ilustrarea exacta si reala a celor 30 de ani cat Steinhardt a fost supravegheat sub multiple forme, este ca multe din tarele acelei societatii persista. Multe din cuvintele celui urmarit, atat copiate in documente din Jurnalul fericirii, cat si cele declarate in decursul anchetelor, isi gasesc perfect reprezentarea in asa-zisa societate post-tranzitie. Nu e cazul oare sa ne intrebam de ce sau cum s-a ajuns si s-a mentinut aceasta situatie, descrisa in cuvintele de mai jos? (si nu sunt singurele cuvinte care se adapteaza perfect realitatilor contemporane)
Societatea noastra "este dominata de trei fenomene ale timpului: invazia verticala a barbarilor (expresia e a lui Rathenau), domnia prostilor, tradarea oamenilor cumsecade.
Primul: navalesc nu barbarii din alte continente, ci, de jos in sus, derbedei. Barbarii acestia preiau locurile de conducere.
Al doilea: au sosit pur si simplu, in sensul cel mai categoric-prostii si incultii la putere; si in ciuda tuturor legilor economice si a tuturor regulilor politice, fac prostii ca niste ignoranti ce se afla.
Al treilea: in loc de a se impotrivi, oamenii cumsecade adopta expectative binevoitoare, se fac ca nu vad si nu aud, pe scurt tradeaza. Impartialii si increzatorii inregistreaza si tac. Sunt cei mai vinovati".
Un comentariu:
Într-o notă mai serioasă, Jovi îşi spune impresiile despre Nicu Steinhardt in dosarele Securitatii (1959-1989).
Trimiteți un comentariu