Strigătul pietrelor

Pledoarie pentru citit şi strigătul cărţilor

“Strigătul pietrelor”, de Hikaru Okuizumi
Editura Univers, Colecţiile Cotidianul, Bucureşti, 2009
Traducere de Emilia Comănici

Articol participant la Concursul "Promovez lectura" de la Tamada.ro.

Moto: “Odată, când aveam şapte sau opt ani, mama mi-a spus, pe când şedeam pe penultimele locuri din autobuz, în drum spre clinica sau spre magazinul de încălţăminte, că, deşi, e adevărat că şi cărţile se pot schimba cu trecerea anilor la fel de mult ca oamenii, diferenţa este că, în vreme ce oamenii întotdeauna te lasă baltă când vine vremea să nu mai poate obţine de la tine nici un avantaj, plăcere, interes sau cel puţin o senzaţie plăcută, o carte nu te părăseşte niciodată. Fireşte, uneori tu le laşi baltă, poate ani în şir sau chiar pe vecie. Dar ele, chiar dacă le-ai trădat, nu-ţi vor întoarce niciodată spatele: te vor aştepta tăcute şi modeste pe raftul lor. Te vor aştepta zece ani. Nu se vor plânge. Până într-o noapte în care ai brusc nevoie de o carte; chiar şi la trei dimineaţa, chiar dacă e o carte pe care ai părăsit-o şi ai şters-o din inimă de ani şi ani, nu te va dezamăgi niciodată, va coborî din raft şi îţi va ţine tovărăşie la nevoie. Nu va încerca să-şi ia revanşa sau să se scuze sau să se întrebe dacă merită să o facă, dacă tu o meriţi sau dacă vă mai potriviţi, va veni pe loc, de îndata ce i-o ceri. O carte nu te va dezamăgi niciodată.” (Amos Oz)

În zilele de tumult al cotidianului post-decembrist, timpul necesar pentru a citi o carte este din ce în ce mai restrâns. Avem timp să mergem la serviciu, avem timp să ne plimbăm cu maşina sau să bem o bere cu prietenii, avem timp să ne jucăm la ultima generaţie de PC sau să navigăm pe Internet, să stăm pe messenger sau pe twitter. Pentru toate ne găsim timp, numai pentru citit nu. Oare putem găsi şi cititului un pic de timp în realitatea vieţii de zi cu zi?
Nu cred că este imposibil, trebuie însă dorinţă şi încredere. Din facultate am învăţat, de la un profesor eminent, că e bine ca în fiecare zi a vieţii noastre să citim macăr o pagină, măcar zece pagini, oricât, aceasta să devină o deprindere, o obişnuinţă, astfel încât mereu să fim obişnuiţi cu ceea ce am realizat. Pe lângă acestea însă, trebuie ca în noi să există plăcerea de a citi, conştienţi că lecturarea unei cărţi ne apropie într-o măsură din ce în ce mai mare de cunoaştere.
Continuând pledoaria, consider că apariţia în ultimii ani a conceptului ziar+carte, iniţial la Cotidianul, apoi şi la Jurnalul naţional, Săptămâna financiară sau Adevărul, nu a făcut decât să faciliteze accesul la lectură a unui număr mai mare de cititori, chiar dacă, într-adevăr, unii doar cumpără aceste cărţi pentru a le avea în bibliotecă şi a se lăuda cu volumele îmbrăcate în piele.
Deunăzi, trebuia să găsesc timp pentru citit. Într-o zi ocupată, de-a lungul a mai mulţi kilometri şi aglomeraţie urbană, m-am strecurat printre amănunte pentru a citi „Strigătul pietrelor”, de Hikaru Okuizumi, una din cărţile apărute de curând în Colecţiile Cotidianul. Nu te poate opri nimic atunci când îţi doreşti cu adevărat să citeşti, chiar dacă vorbim de o carte de puţin peste 100 de pagini: pe când aştepţi să ţi se facă revizia la maşină, în timp ce înfuleci un sandviş şi o cafea la McDonalds sau în parc, aşteptând să îţi apară prietenii. Şi reuşeşti, plecând cu satisfacţia că, într-o zi ce apărea a fi total ocupată, ai reuşit să termini o carte.
Pasiunea pentru pietre a personajului principal seamănă cu pasiunea multora dintre noi pentru cărţi: apărută dintr-o întâmplare de cele mai multe ori (căci sunt destui printre noi care nu am avut părinţi care să ne insufle acest dar al cititului şi nici o bibliotecă îndeajuns de cuprinzătoare), am sădit-o cu stăruinţă în suflet şi nu o vom pierde niciodată. Am început să căutăm cărţi, la început prin bibliotecile orăşeneşti sau judeţene, pentru ca apoi să cumpărăm, să primim sau să împrumutăm cărţi, aşteptând cu sârguinţă să vină momentul să le citim. Din când în când le clasificăm, le rânduim, le răsfoim, ştiind în fiecare moment unde se află fiecare şi unde trebuie să căutam ceea ce ne trebuie.
Şi ajungem să considerăm despre cărţi, la fel cum spunea Hikaru Okuizumi despre pietrele lui: “Până şi ultima pietricică din albia râului poartă cu sine întreaga istorie a universului. Motivul pentru care Tsuyoshi Manase devenise un înfocat colecţionar de pietre îl regăsim întorcându-ne în timp la vorbele auzite de acesta de la un muribund în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, pe la jumătatea lunii decembrie 1944, într-o grotă din mijlocul pădurii tropicale mai sus de Golful Carigara din nordul provinciei Layte”.
Savuraţi deci plăcerea de a strânge pietre (cărţi) şi de a simţi momentul când ele strigă pentru a fi pipăite, clasificate şi descrise, de a fi deschise, răsfoite şi citite cu dorinţa de a deveni mai aproape de cunoaştere.