Din Julian Barnes-Tour de France
„Francezii sunt lăsaţi de Dumnezeu să pară cât mai provocator de diferiţi faţă de britanici. Catolici, cartezieni, mediteraneeni; machiavelici în politică, ipocriţi ca iezuiţii în dispute, casanovieni în sex; relaxaţi în plăceri, tratând artele ca pe aspectul central al vieţii, şi nu ca pe un accesoriu oarecare, cum ar fi un set opţional de jante din aliaj. Ce combinaţie ar putea să ţintească mai eficient ca să-i scoată din minţi pe mârlanii puritani cu capul plin de bere, binecuvântaţi şi îmboldiţi de presa noastră de scandal, sau chiar pe unii patrioţi mai de soi?”
„Truffaut a întemeiat la cincisprezece ani un ciné-club, la optsprezece şi-a început cariera de critic de film. Viaţa lui s-a desfăşurat apoi în şi de pe urma cinematografului, acel loc plin de lumină şi de căldură, atunci când afară se lasă întunericul şi bate ploaia. A fost scenarist, regizor, actor, coproducător, critic, istoric, intervievator şi activist. Viaţa sa particulară s- desfăşurat şi ea în mare parte tot în interiorul familiei-surogat a cinemaului: s-a căsătorit cu fiica unui mare distribuitor şi producător francez şi multe dintre relaţiile sale amoroase au fost cu actriţe.
„Filmele seamănă cu oamenii care le fac”, nota el. În scrisorile lui publicate, la fel ca şi în filme, Truffaut se dovedeşte genial, accesibil, plin de umor şi de melancolie. Este afectuos, glumeţ, elegant; şi nu are nimic împotriva vieţii de lux („Mai bine să plângi întru-un Jaguar decât în metrou”). Este precaut când vine vorba de teorie, la fel şi în faţa celor care pretind că iubesc omenirea, la modul abstract; preferă cazul concret şi individul anume. Singurul fapt şocant care reiese din scrisorile lui: a fost un om de rând, cu o colecţie-fetiş de Tour Eiffel. Iar unicul aspect frapant nefrancez este lipsa lui totală de interes pentru mâncare.”
„În demonstraţia sa că un mare om poate fi neghiob, Baudelaire confirmă, desigur, în egală măsură, că şi un important poet poate fi ipocrit şi sicofant servil. Dar nici credulitatea lui Hugo, nici rânjetul lui Baudelaire nu scad cu nimic valoarea scrierilor lor, iar o parte a îndatoririi cititorului este să nu lase ca reacţiile sale faţă de viaţa şi caracterul autorului să afecteze aprecierea arătată operei.
Baudelaire nu a fost un mare scriitor de epistole. Când scrie despre opera sa, mai degrabă se plânge de greşeli de tipar, chiar şi de corpul de literă dintr-o dedicaţie, şi nici o clipă de natura sau de sensul poemului.”
„”Trebuie mereu să existe o enigmă în poezie”, scria Mallarmé în 1891. „Aceasta este ţinta literaturii.” Într-altă parte, Mallarmé vorbeşte despre nevoia unui „sistem de fortificaţii la intrarea în sanctuarul artei”, care să „îi ţină departe pe cei care nu o iubesc de ajuns”. În acest caz, dificultatea este o noţiune mai activă: ea contribuie la îndepărtarea cititorului amator, cu tălpile murdare de noroi, din biblioteca frumoasă şi imaculată.”
„Flaubert fusese fascinat de prostituţie de la o vârstă fragedă, îndrăgind-o ca pe o culme de interacţiune umană complexă, amară şi luxoasă; îndrăgea lipsa de implicare emoţională, frenezia musculară şi clinchetul aurului. „Şi te întristează atât de adânc, se entuziasma el faţă de Louise într-o scrisoare din iunie 1853, şi visezi aşa de frumos la iubire!”
Simon Leys a rezumat abil bifurcarea erotică a lui Flaubert: „În vreme ce iubita reprezintă realitatea dragostei – fatal destinată să dezamagească - prostituata, la rândul ei, oferă spectacolul dragostei, deci sprijinul pentru reverie”.
Turgheniev şi Flaubert: „Amândoi considerau omenirea o specie fără speranţă, progresul moral o enormă iluzie, iar progresul ştiinţific o iluzie şi mai mare; amândoi îşi procurau buna dispoziţie din pesimism. Şi, lucrul cel mai important, între ei exista întotdeauna acord în domeniul esteticii. „Suntem o pereche de soboli care scormonesc în aceeaşi direcţie” sună sentinţa cunoscută a scriitorului rus.
În aceeaşi direcţie, dar nu cu aceeaşi viteză, şi nici cu aceeaşi forţă. Turgheniev îşi reproşează lenea sa, considerând totuşi că îi vine destul de uşor să scrie; Flaubert rămâne faimos pentru vastele eforturi, pentru modificările fervente şi pentru chinul său în căutarea perfecţiunii.”
George Sand scrie despre o societate „paralizată” şi „demoralizată”, întrebându-se metaforic: „Am decăzut oare atât de mult, încât să nu mai mâncăm nimic dacă nu primim asigurări că nu vom face o indigestie?”
„..ne obligă să ne întrebăm asupra statutului Cărţii Transformate în Film. Ce ne aşteptăm de la ea, la ce serveşte, cui i se adresează? Deşi, vreme de un secol, cinematografia a invadat literatura de toate categoriile, există încă nelinişti legate de această colaborare, ori exploatare.
Dar cinefilii sunt tentaţi să aibă sentimentul că un film bazat pe o carte ar fi un film mai puţin autentic, mai lipsit de puritate, în vreme ce credincioşii cărţilor sunt prudenţi de frica...a ce? A vulgarizării, a simplificării, a pierderii subtilităţii, pentru început; pierderea controlului asupra felului în care tu, în postura de cititor, recreezi personajele şi acţiunea; pierderea experienţei care se petrece în tine, şi într-un moment de tine ales, şi nu în afară, într-un cadru public, şi într-o durată impusă de altcineva.”
„Truffaut a întemeiat la cincisprezece ani un ciné-club, la optsprezece şi-a început cariera de critic de film. Viaţa lui s-a desfăşurat apoi în şi de pe urma cinematografului, acel loc plin de lumină şi de căldură, atunci când afară se lasă întunericul şi bate ploaia. A fost scenarist, regizor, actor, coproducător, critic, istoric, intervievator şi activist. Viaţa sa particulară s- desfăşurat şi ea în mare parte tot în interiorul familiei-surogat a cinemaului: s-a căsătorit cu fiica unui mare distribuitor şi producător francez şi multe dintre relaţiile sale amoroase au fost cu actriţe.
„Filmele seamănă cu oamenii care le fac”, nota el. În scrisorile lui publicate, la fel ca şi în filme, Truffaut se dovedeşte genial, accesibil, plin de umor şi de melancolie. Este afectuos, glumeţ, elegant; şi nu are nimic împotriva vieţii de lux („Mai bine să plângi întru-un Jaguar decât în metrou”). Este precaut când vine vorba de teorie, la fel şi în faţa celor care pretind că iubesc omenirea, la modul abstract; preferă cazul concret şi individul anume. Singurul fapt şocant care reiese din scrisorile lui: a fost un om de rând, cu o colecţie-fetiş de Tour Eiffel. Iar unicul aspect frapant nefrancez este lipsa lui totală de interes pentru mâncare.”
„În demonstraţia sa că un mare om poate fi neghiob, Baudelaire confirmă, desigur, în egală măsură, că şi un important poet poate fi ipocrit şi sicofant servil. Dar nici credulitatea lui Hugo, nici rânjetul lui Baudelaire nu scad cu nimic valoarea scrierilor lor, iar o parte a îndatoririi cititorului este să nu lase ca reacţiile sale faţă de viaţa şi caracterul autorului să afecteze aprecierea arătată operei.
Baudelaire nu a fost un mare scriitor de epistole. Când scrie despre opera sa, mai degrabă se plânge de greşeli de tipar, chiar şi de corpul de literă dintr-o dedicaţie, şi nici o clipă de natura sau de sensul poemului.”
„”Trebuie mereu să existe o enigmă în poezie”, scria Mallarmé în 1891. „Aceasta este ţinta literaturii.” Într-altă parte, Mallarmé vorbeşte despre nevoia unui „sistem de fortificaţii la intrarea în sanctuarul artei”, care să „îi ţină departe pe cei care nu o iubesc de ajuns”. În acest caz, dificultatea este o noţiune mai activă: ea contribuie la îndepărtarea cititorului amator, cu tălpile murdare de noroi, din biblioteca frumoasă şi imaculată.”
„Flaubert fusese fascinat de prostituţie de la o vârstă fragedă, îndrăgind-o ca pe o culme de interacţiune umană complexă, amară şi luxoasă; îndrăgea lipsa de implicare emoţională, frenezia musculară şi clinchetul aurului. „Şi te întristează atât de adânc, se entuziasma el faţă de Louise într-o scrisoare din iunie 1853, şi visezi aşa de frumos la iubire!”
Simon Leys a rezumat abil bifurcarea erotică a lui Flaubert: „În vreme ce iubita reprezintă realitatea dragostei – fatal destinată să dezamagească - prostituata, la rândul ei, oferă spectacolul dragostei, deci sprijinul pentru reverie”.
Turgheniev şi Flaubert: „Amândoi considerau omenirea o specie fără speranţă, progresul moral o enormă iluzie, iar progresul ştiinţific o iluzie şi mai mare; amândoi îşi procurau buna dispoziţie din pesimism. Şi, lucrul cel mai important, între ei exista întotdeauna acord în domeniul esteticii. „Suntem o pereche de soboli care scormonesc în aceeaşi direcţie” sună sentinţa cunoscută a scriitorului rus.
În aceeaşi direcţie, dar nu cu aceeaşi viteză, şi nici cu aceeaşi forţă. Turgheniev îşi reproşează lenea sa, considerând totuşi că îi vine destul de uşor să scrie; Flaubert rămâne faimos pentru vastele eforturi, pentru modificările fervente şi pentru chinul său în căutarea perfecţiunii.”
George Sand scrie despre o societate „paralizată” şi „demoralizată”, întrebându-se metaforic: „Am decăzut oare atât de mult, încât să nu mai mâncăm nimic dacă nu primim asigurări că nu vom face o indigestie?”
„..ne obligă să ne întrebăm asupra statutului Cărţii Transformate în Film. Ce ne aşteptăm de la ea, la ce serveşte, cui i se adresează? Deşi, vreme de un secol, cinematografia a invadat literatura de toate categoriile, există încă nelinişti legate de această colaborare, ori exploatare.
Dar cinefilii sunt tentaţi să aibă sentimentul că un film bazat pe o carte ar fi un film mai puţin autentic, mai lipsit de puritate, în vreme ce credincioşii cărţilor sunt prudenţi de frica...a ce? A vulgarizării, a simplificării, a pierderii subtilităţii, pentru început; pierderea controlului asupra felului în care tu, în postura de cititor, recreezi personajele şi acţiunea; pierderea experienţei care se petrece în tine, şi într-un moment de tine ales, şi nu în afară, într-un cadru public, şi într-o durată impusă de altcineva.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu