Tour de France

“Tour de France”, de Julian Barnes
Editura Nemira, colecţia Babel, Bucureşti, 2008
Traducere din limba engleză de Mihai Moroiu

Turul culturii franceze cu Julian Barnes

Articol participant la Concursul Nemira Babel si la "Promovez lectura" de la Tamada.ro.

Julian Barnes este unul dintre cei mai în vogă scriitori englezi ai momentului şi vorbesc aici nu numai pe plan mondial, cât şi pe tărâmurile noastre. Publicarea lui în colecţia Babel a Editurii Nemira l-a adus în prim-planul publicului cititor din România, cu precădere a publicului tânăr, care îşi destăinuie ultimele cărţi citite prin intermediul site-urilor de cultură, blogurilor sau a recenziilor internautice.
Născut în anul 1946 la Leicester, în Anglia, absolvent de limbi moderne la Oxford, este considerat exemplul cel mai elocvent al literaturii contemporane postmoderniste, mai ales pentru romanele şi povestirile sale. Opere cum sunt Papagalul lui Flaubert (un autor care revine obsedant în opera sa), Anglia, Anglia, Iubire etc., Trois, Pedantul în bucătărie, Arthur & George sunt cele mai exemplificative cărţi ale sale în domeniul ficţiunii.
Pe lângă acestea, fiind şi un cunoscut eseist şi jurnalist, a publicat o serie de articole în diferite reviste, cum ar fi Observer, The New Yorker, The New York Times Book Review, London Review of Books. Aceste articole au fost strânse în mai mult compendii, cele mai reprezentative fiind Scrisori de la Londra, o serie de cronici publicate în calitate de corespondent la Londra pentru The New Yorker în perioada 1990-1995, şi Tour de France.
Cartea asupra căreia am decis să mă aplec este ultima dintre acestea, Tour de France, în care sunt strânse laolaltă articole ale lui Barnes, care proslăvesc dragostea lui pentru Franţa, pe care o consideră o a doua patrie. La auzul titlului cărţii şi deci la prima vedere, speram să fie o carte de călătorie, a descrierii a unui tur al Franţei făcut de autor, mai ales cunoscând savoarea şi frumuseţea scrierii sale din operele de ficţiune. În schimb, avem de-a face cu o colecţie de artă a lui Barnes, care descrie principalele monumente culturale ale Franţei după umila sa părere, centralinzându-şi pledoaria pe Marele Flaubert.
De ce Franţa ? Pentru că pentru Barnes a devenit o a doua ţară, deloc asemănătoare cu Anglia natală, din simplu fapt că are calităţi şi defecte total diferite, dar care atrag tocmai prin această caracteristică. Pe unde călătoreşti, în ce locuri ajungi, mai ales dacă este cu caracter temporar, începi să aprecizi calităţile şi să minimalizezi defectele. De aceea, „să cunoşti o a doua ţară înseamnă să alegi din ea ceea ce doreşti, să descoperi antiteze la viaţa ta cotidiană englezească din inima oraşului, să-ţi alungi simţul responsabilităţii faţă de propria ta ţară şi să-ţi acorzi un răgaz, evitând emoţiile explozive provocate de propriii tăi reprezentanţi publici. Franţa mea parţială are o topografie provincială şi un spirit contradictoriu; o Franţă a regiunilor, mai degrabă decât a centrului, a lui José Bové mai degrabă decât a unui eurocrat bine lustruit, a unui martir catar mai degrabă decât a unui legat papal.”
Într-adevăr, trecând prin subiecte aparent mai puţin elevate, cum ar fi mâncarea franţuzească, cinematografia lui Truffaut sau marele tur ciclist al Franţei şi chiar cântecul francez al anilor ’60, Barnes este interesat de aspecte delicate ale culturii franceze, care au scăpat privirii antecesorilor săi, dar spre care el se poate apleca cu succes, ca un deschizător de drumuri: ţinta literaturii lui Mallarmé, prietenia dintre Turgheniev şi Flaubert, episotolarul Baudelaire, pictura lui Courbet sau corespondenţa lui Flaubert, relaţia dintre el si George Sand.
Savuroase sunt paginile despre mâncarea franţuzească, mai ales că ele vin de al un autor francez, obişnuit cu alte cutume şi obiceiuri culinare. Barnes descrie în preambulul lucrării sale despre „formidabila excentricitate a mâncării. Untul lor era nesărat, carnea mustea de sânge, iar în supă puneau orice, absolut orice. Cultivau roşii perfect comestibile, peste care aruncau apoi oţet puturos; la fel peste salata verde, la fel peste morcovi, la fel peste sfeclă. (...) Pâinea era bună (dar atenţie la unt); cartofii prăjiţi erau buni (dar atenţie la carne); legumele erau imprevizibile. Ce să fi fost boabele acelea, care semănau cu fasolea, dar erau rotunde şi se serveau fierte preatare, cu grăsime şi ... reci! Apoi, pateul: nici vorbă, în el puteau să bage orice; dar nu chiar orice, ca în saucissons, plini de zgârciuri şi noduri, făcuţi parcă din resturile rămase în urma unui ucigaş cu toporul. Şi brânza. Nu, o mie de brânzeturi, din care eu mâncam doar una – Gruyère. În fructe puteai să ai încredere – pe ele n-aveau cum să le strice prea rău; adevărul este că existau nişte mere roşii foarte mari şi zemoase, la care pofteai plin de nerăbdare. Ceapa le plăcea cu mult prea mult. Se spălau pe dinţi cu pastă de usturoi. Camuflau carne şi peşte cât se poate de gustoase în sosuri dubioase, cu denumiri dubioase. Mai era vinul, care semăna foarte tare cu oţetul; şi cafeaua, pe care o uram. Uneori sosea şi un fel de mâncare nociv, incert, care explica foarte bine ce găseai şi miroseai în spatele uşii pătate, din tec, de la les waters, acolo unde te aşteptau două tălpi gigantice din poţelan, cu profil, peste care năvălea un val de apă gigantic, udând chiar şi manşetele suflecate.”
Tema centrală însă este obsesia lui Flaubert pentru perfecţiune atât în domeniul operei sale literare, dar şi în privinţa vieţii personale. Fiind un spirit profund enciclopedic, nu ezita să îşi folosească toate forţele pentru a reuşi să ajungă la un roman pefect, documentându-se personal atât fizic, prin căutarea unor locaşurile perfecte şi reale unde se va petrece acţiunea unei opere ulterioare, dar şi intelectual, prin lecturarea unui număr impresionabil de lucrări, care să îi aducă elementele necesare şi cunoştinţele esenţiale pentru perfecţiune. De altfel, nu numai acestea erau importante pentru el, ci orice element în sine, revenind asupra romanelor sale de multe ori, chiar după publicarea iniţială, considerând că opera nu este desăvârşită cu adevărat niciodată: „Opera”, bineînţeles, însemna scrierea în forma desăvârşită, finală, atât de perfectă pe cât reuşea să o facă Flaubert. Această furie a eliminării greşelilor a continuat mult după publicarea iniţială: pentru ediţia L’Education sentimentale din 1879, a înlăturat o sută douăzeci şi cinci de apariţii ale lui mais, treizeci şi nouă de alors, treizeci şi două de et, treizeci şi unu de puis, douăzeci şi trei de cependant şi aşa mai departe.”
Nu este o carte uşor de citit, mai ales că, în privinţa lui Barnes, te poţi aştepta mereu la altceva, fiind considerat unul dintre puţinii scriitori la care fiecare operă este singulară şi solitară, niciuna nesemanând cu o alta. Însă, Julian Barnes este, pe lângă un scriitor de succes, şi un critic incisiv, care reuşeşte să demonteze toate enigmele legate de viaţa personală a lui Gustave Flaubert, un scriitor enorm, dar cu principii de viaţă ciudate, cu superstiţii şi preconcepţii pe care nu vrea să le schimbe în niciun chip, cu legături prieteneşti susţinute cu toate puterile şi reliefate în abundenta sa corespondenţă şi care, în acest fel, vrea sa îşi păstreze principiile fără a abuza de imaginea sa publică. Este de notorietate că a refuzat în aproape toate prilejurile oferite să se fotografieze (există doar şase fotografii oficiale), într-o epocă în care acest resort de imagine era în vogă şi toate personalităţile se îngrămădeau sa îl folosească şi să rămână pentru posteritate.
Barnes ne dovedeşte că este un publicist de specialitate, însă opera sa ziaristică sau cel puţin cea din această carte suferă de prea multă răceală şi specializare, de ariditate şi spirit conservator, deşi aspectele pe care le analizează sunt interesante şi deschizătoare de drumuri. Pentru un iniţiat în materie, pentru un spirit enciclopedist sau o persoană specializată în literatura franceză a secolului al XIX-lea, cu precădere în opera lui Flaubert, este o lucrare care merită să fie luată în seamă. Iar recitirea lui Flaubert după parcurgerea cărţii lui Barnes devine obligatorie.