Acasa printre straini

“Acasă printre străini”, de Gabriela Melinescu

Editura Polirom, Iaşi, 2004

Traducere din limba suedeză şi nota de Elena-Maria Morogan

Moto : « Atunci când pierzi un prieten, în momentul acela un nou prieten e pe drum » (Gabriela Melinescu)

Articol participant la Concursul "Promovez lectura" de la Tamada.ro.

Unde este acasă pentru Gabriela Melinescu?

Gabriela Melinescu este unul dintre succesele literaturii române peste hotare, reuşind să aducă aspecte ale culturii de pe meleagurile noastre în Nordul îndepărtat al Europei, în Suedia, ţară care a adoptat-o începând cu anul 1975. Poetă de succes înainte de plecarea din România, inspirată probabil şi de relaţia de lungă durată pe care a avut-o cu Nichita Stănescu, câştigătoare de altfel şi a Premiului Uniunii Scriitorilor în anul 1972 pentru volumul « Jurăminte de sărăcie, castitate şi supunere », şi-a continuat activitatea literară în Suedia, publicând cinci volume de versuri şi nouă volume de proză în limba suedeză, fiind recompensată de două ori cu premiul Academiei Suedeze « De Nio », în anii 1991 şi 2003.

Nu şi-a uitat nicicând rădăcinile româneşti, continuând să publice, după 1989, în ţara noastră antologii de poezii, romane, cărţi de memorii, dar şi traduceri din limba suedeză a unor reputaţi scriitori din această ţară, cum ar fi August Strindberg sau Swedenborg. Romanul «Acasă printre străini» (Hemma utomlands), apărut la Editura Polirom în anul 2004, este unul profund autobiografic, fiind povestea unei românce emigrată în Suedia, care s-a stabilit acolo, dar care nu îşi uită niciun moment ţara de unde a plecat şi unde doreşte să revină.

În fiecare manifestare a noii sale vieţi, există cel puţin un element care îi aduce aminte de patria pe care a părăsit-o: prietenul său cel mai bun de la Centrul de Presă la care lucrează este un evreu în vârstă care a plecat tot de la Bucureşti şi pe care şi-l aduce aminte cu orice ocazie; admiraţia sa pentru regele Karl al II-lea vine şi din călătoria incognito pe care acesta a fost forţat să o întreprindă din Moldova, prin Ţările Române, până în Suedia natală; autorii pe care îi traduce în limba română şi prilejul care i se deschide de a pleca la Bucureşti, pentru lansarea cărţilor traduse. Totul până la identitate cu viaţa autoarei, care nu a încetat să se reapropie de ţara pe care a părăsit-o în anii 1970.

Reluând ideile din «Jurnalul suedez», apărut la aceiaşi editură Polirom, romanul îşi construieşte întreaga structură pe exilul occidental al unui cetăţean român, dar care nu îşi doreşte în orice moment să se reîntoarcă, fiind mulţumit de noua sa patrie, de noii săi prieteni, cu excepţiile de rigoare, dar care, prin multiplele legături pe care le are cu patria-mamă sau cu ramificaţiile acestora, pe care nu le doreşte, dar nici nu le poate evita, trebuie să se întoarcă, măcar pentru o scurtă perioadă de timp şi, astfel, timpul să aibă răbdare şi cu ea.

Şi, într-adevăr, alter-ego-ul autoarei îşi construieşte reîntoarcerea în mai multe ipostaze : deşi primordială este realitatea şi anume amintirea palpabilă a propriei patrii, pin vizitarea Bucureştiului, cu prilejul unei lansări de carte, totuşi amintirile din copilăria plină de obstacole sufleteşti, de iubiri trecătoare, dar pline de profunzime, de imaginile părinţilor săi şi de tot ceea ce ei reprezintă, nu îi dau pace şi ele sunt ceea ce o fac în fiecare zi să revină la gândurile de peste ani, care o determină un singur lucru-să nu uite. Cum altfel se pot interpreta rândurile de dor aduse unui simplu obiect culinar, dar profund românesc, care este mămăliga : «Lumina naşterii mă are încă în grijă. Ea face să se ivească în mine dorul de peisajul în care am mâncat primele îmbucături – când mama nu m-a mai alăptat. Atunci a început să-mi dea o hrană aurie din mâinile ei răcoroase. Era mămăliga, de neuitat, ori polenta, cea care seamănă soarelui.
Numele român al fierturii de mălai, « mămăligă », vine din sanscrită şi înseamnă « legătura mamei ».
Să mănânci felul acesta ţărănesc, mămăliga, înseamnă a-ţi aminti de naştere şi de stingere. De câte ori sunt prinsă de dorul de acasă, iau ceaunul de tuci, îl umplu cu apă sărată şi-l pun pe foc. Apoi torn lent câte puţin mălai în apă clocotindă şi o amestec cu grijă, cu o lingură de lemn, până simt că a devenit o masă tare de culoarea şofranului, care abureşte ca un soare de bucătărie, mic şi nou-născut.
Fac aceleaşi mişcări ca mama, atunci când răstorn mămăliga pe un fund de lemn rotund. »

Lumea în care a ajuns nu este lipsită de probleme, de prejudecăţi sau de concepţii nenaturale. Chiar dacă ne închipuim şi nu numai noi că lumea românească este plină de rasisim, xenofobie sau ură pentru alte popoare şi etnii, se pare că nici Suedia în care a nimerit personajul principal dovedeşte tare psihologice. De aceea, pentru Gabriela Melinescu, care nu a urât în niciun moment lumea din care a plecat, dimpotrivă, chiar a apărat-o când a fost nevoie, ilustrarea unor momente inoportune ale lumii scandinave nu face decât să o bănuim de un patriotism nedisimulat, dar obiectiv şi realist: „Atmosfera de la Centrul de Presă era insuportabilă, cu toate că formam un univers intelectual în miniatură, cu reprezentanţi din toate ţările. O lume în miniatură în care noi, cei care veneam din fostele ţări comuniste, mai eram consideraţi drept paria. Noi suntem săraci, nu avem încă computere, ziarele noastre nu ne plătesc niciodată. (…)
A fost o zi grea pentru Herman; a găsit din nou în buzunar un petic de hârtie, cu cuvântul « excrement » pe el. Era mai puţin jignitor decât « porc de jidan », cum găsise săptămâna trecută. Cu toate gândurile lui dureroase, stă la masă ca un rege.
În calitate de prietenă a lui Heman, eu am grijă să nu-mi las niciodată paltonul la intrare, unde e uşor de pus hârtiuţe în buzunar.
Am încetat şi să răspund la telefon, de când am fost umilită de o voce necunoscută. Am învăţat să creez « vid » în jurul meu, deoarece ştiu că aceia care ne tracasează sunt lipsiţi de forţă şi fantezie şi nu pot rezista la vid, fiind prea plini de ură”.

Autoarea şi personajul principal al romanului, aflate sub pseudonimul de Luli Pelican, au un singur inamic pe care trebuie să reuşească să îl învingă, să îl suprime şi anume timpul. Structurat sub forma celor patru anotimpuri – iarna, primăvara, vara şi toamna – romanul este o alegorie poetică a exilului românesc sub aspect sufletesc, dorinţa de a-şi revedea ţara fiind atât de puternică încât fiecare gând, fiecare faptă sunt transpuse pe fundal românesc, neputându-se elibera de amintirile de demult : « E cu neputinţă să te eliberezi de imaginile trecutului – ele vin fără veste şi dispar apoi din gânduri. Voinţa e puternică atunci când hotărăşti să nu te mai gândeşti la ele. Dar deodată eşti atacat de ceea ce ai respins mai adineauri.
E ca şi cum timpul creează în spatele şi înaintea noastră aceste imagini, cu ajutorul fiinţelor reflexive şi al intelectului lor de fapt ilogic. »