Ghetele fericirii

“Ghetele fericirii”, de Gabriela Melinescu
Editura Polirom, Iaşi, 2006
Traducere din limba suedeză de autoare

Continuând seria Gabrielei Melinescu, ne-am apropiat de un volum de nuvele, intitulat simbolic „Ghetele fericirii”, construt de data aceasta în jurul a două teme importante şi anume căutarea fericirii cu orice scop, dar mai ales prin iubire, precum şi regăsirea, fie şi din depărtarea oferită de frumoasa Suedie, a meleagurilor şi simţământului românesc. Din acest punct de vedere, ne apropiem de romanul anterior, „Acasă printre români”, care se concentra pe acelaşi aspect, al regăsirii românismului prin apropierea de ţară sau de concetăţeni sau al redescoperirii lui în interiorul sufletului, pe care nu îl părăsise niciodată.

Cele nouă nuvele – Bătăi de aripi, Marea bunătăţii, Nebunul lui Emanuel, Joc de vară, Un mic erou mare, Umbra lui Zaharel, Memento Purcell, Ghetele fericirii, Schimbare de pene – deşi sunt populate de personaje diferite, sunt profund autobiografice, în principal prima şi ultima din cele de mai sus, printre rânduri descoperim pe autoare, melancolică şi încercând să descopere sensul fericirii în fiecare colţişor al vieţii, plecând de la papagalul pe care l-a îngrijit ani în şir până când acesta a zburat spre libertate până la iubirile din tinereţe pe care nu le poţi uita niciodată, indiferent ce îţi rezervă în continuare viaţa: „Ultimele cuvinte ale lui Nunu îmi sunau veşnic în urechi: oricât de fericit ţi se pare că eşti, e mereu ceva care îţi lipseşte. Era vorba desre el, cel care îmi va lipsi mereu. (...)
Nu te poţi separa niciodată de ceea ce ai iubit. Aşa spun visele în care morţii apar unul după altul chiar din acel timp în care nu-i cunoscusem. Nunu şi Simon mă fixează în vise ca nişte străini. Tata şi mama, într-un timp necunoscut mie, sunt numai o pereche de îndrăgostiţi, proaspăt logodiţi, cu neînsemnate supărări de nuntă.
Uneori aud în aer puternice bătăi de aripi, simt cum mâinile mi se ridică în sus, cu corpul între ele. Cineva mă ţine încă.”

Nuvela Schimbare de pene concentrează toate sentimentele sale. Deşi aparent este construit în jurul papagalului pe care l-a avut în Suedia şi pe care l-a iubit foarte mult, totuşi este o odă adusă dragostei pentru soţul ei suedez (căruia îi este, de altfel, şi dedicată această carte) şi ultimii ani pe care i-a petrecut în jurul lui. Amănuntele din viaţa lor abundă, de la dificultăţile financiare pe care le-au avut la jignirile pe care ea le aduce, după câteva pahare de vin, „familiei mediocre din care l-a scos”, de la plimbările în Italia, unde cunosc oameni deosebiţi, adevăraţi prieteni până la moartea lui neaşteptată într-o noapte prevestitioare, în care i-a cerut să stea cât mai aproape de el şi să îl ţină în braţe. Peste acestea, în continuare, gândurile ei, exprimate în cuvinte simbolice şi extrem de artistice, printr-un paralelism cu lumea păsărilor, despre locul pe care îl consideră acasă: „Eşti mai puţin străin numai acolo unde te-ai născut, dar pe măsură ce creşti îţi dai seama că acel loc, în mod ciudat, începe să se înstrăineze de tine, pe măsură ce dorinţa ta de a călători peste mări şi ţări devine un vis ce trebuie împlinit cât mai grabnic. Poate că păsările ştiu multe despre acest vs, care e mai degrabă dorul după un loc care nici măcar nu există în lumea noastră. E de ajuns să le priveşti cum se înfăşoară treptat, dacă sunt în captivitate, într-o melancolie adâncă.”