miercuri, 20 august 2008
duminică, 17 august 2008
Cum sa fii o lady
Traducere de Gabriel Stoian
Editura Nemira, Bucuresti, 2008 (www.nemira.ro)
Chiar daca nu voi putea deveni niciodata un gentleman perfect (astfel cum am si descris in precedenta mea recenzie la "Cum sa fii un gentleman", publicata pe acest blog, http://jovimpresii.blogspot.com/2008/05/cum-sa-fii-un-gentlemen.html, dar si pe blogul www.nemirabooks.ro), cu atat mai putin pot deveni o lady-nici o sansa. Am decis insa sa citesc aceasta carte pentru amuzament, cu siguranta ca recomandarile formulate de autoare sunt la fel de comice si bizare ca si cele pentru barbati din cartea precedenta.
De asemenea, din nou ma marginesc sa spun ca "lady" este un concept mult mai putin uzitat in Romania fata de cel de "gentleman". Cu atat mai mult spun ca aceasta carte "nu va prinde", fiind la fel de simplista, de neincadrata in regulile societatii de la noi, de departata fata de realitatea zilelor noastre, avand un aer, sa spunem, interbelic, pentru timpurile "manusilor albe si palariilor".
Sa purcedem astfel la drum cu cateva astfel de reguli:
-O lady nu adreseaza niciodata complimente unei persoane cand aceasta se afla intr-un grup. Va alege un moment cand va ramane singura cu persoana in cauza pentru a face acest lucru. (Ma gandesc la contradictorialitatea acestei fraze. Timpurile moderne impun deseori folosirea de complimente, mai cu seama in intalnirile de afaceri. Pe de alta parte, incercarea unei persoane de sex feminin de a ramane singura cu, sa zicem, un barbat pentru a-i adresa un compliment ne poate duce pe alt taram, chiar la o moralitate indoielnica in ochii celor din jur).
-O lady respecta timpul altora, atat la birou, cat si acasa. (Hihihi, in privinta acestei reguli, cu putina bunavointa, o sa fac un afis si sa il postez la intrarea in biroul meu).
-O lady nu discuta cu alte persoane despre modul in care s-a despartit de un barbat. O lady nu evidentiaza fata de alte persoane imperfectiunile partenerului ei. (Reguli imposibil de respectat in tara in care femeile-dar si barbatii-aleg sa isi spele lucrurile in public, cateodata chiar la televiziune, drept unica modalitate de a-si rezolva problemele).
-Cand conduce, o lady trebuie sa semnalizez orice schimbare de directie (Serios?!?Credeam ca orice persoana trebuie sa faca asta, nu neaparat o lady).
-O lady nu trebuie sa poarte imbracaminte prea decoltata, care sa-i faca pe altii sa se jeneze (Eu nu m-am simtit jenat niciodata din motivul asta).
-O adevarata lady nu va intreba o alta doamna cat a costat un anumit articol de imbracaminte, ori ce marime este acesta (Total atipic...inainte sa spui "Sa il porti sanatoasa!", doamnele de pe la noi intreaba "Cat costa, draga?").
-O lady nu se lauda. O lady nu se vaicareste. O lady nu sacaie alte persoane (Hahaha).
-O lady se va stradui sa afle si sa retina numele echipelor care joaca in finala campionatlui national de fotbal (In sfarsit, ceva care sa imi convina).
sâmbătă, 16 august 2008
Jurnale din rezistenta anticomunista. Vasile Motrescu, Mircea Dobre
"Jurnale din rezistenta anticomunista. Vasile Motrescu, Mircea Dobre. 1952-1953"
Cuvant inainte de Ion Gavrila-Ogoranu
Editura Nemira, Bucuresti, 2006 (carte cumparata de pe www.nemira.ro)
Motto: "Pentru a te numi partizan trebuie sa te lipsesti de toate, trebuie sa renunti la viata si sa o pui in slujba neamului, pentru cucerirea libertatii poporului roman" (Partizan Vasile Motrescu)
M-am tot gandit in aceasta saptamana, in serile cand citeam aceasta carte memorabila si binevenita, cum se face clasificarea "jurnalului" ca literatura. Nu gaseam multe diferente: initial, reflectam asupra unei clasificari in jurnal personal si jurnal politic, pana mi-am dat seama ca orice jurnal, prin definitie, este personal. Nu am vrut sa caut pe cea mai usoara cale (Internetul), definitii si clasificari, asa ca am ajuns la propria idee: impartirea in jurnale literare (capabile sa fie integrate in literatura "de arta" si scrise, poate, chiar cu acest scop) si jurnale faptice, care istorisesc intamplari, scrise de oameni, sa zicem, obisnuiti, pentru a-si pastra amintirile, dar care, ajung unele dintre ele sa fie publice, din anumite considerente.
Si aceste doua jurnale, ale lui Vasile Motrescu si Mircea Dobre, sunt faptice, in principal (si mai cu seama al doilea), reusind, prin descrierea vietii lor grele si plina de primejdii, sa ne transpuna in mijlocului Rezistentei romanesti de dupa cel de-al doilea razboi mondial impotriva instaurarii comunismului si a influentei sovietice in tara noastra. O perioada despre care, personal, cunosteam putine (si mai mult despre cunoscuta Banda Arnautoiu-Arsenescu din judetul Arges), care nu este predata la scolile romanesti, dar care a fost foarte zbuciumata, anii 1948-1962 fiind cei in care rezistenta anticomunista a fost, poate, cea mai puternica, imbracand multiple forme: nesupunerea civica, ajutorarea celor urmariti si partizanatul.
Se pune problema, chiar si in studiul introductiv din aceasta carte, daca amintirile unei persoane, fie ea si participanta al evenimente, poate constitui izvor ducumentar pentru istoria acelor timpuri. Parerea personala este ca Da, mai ales ca, desi Lucian Boia aduce o acuza indirecta istoricilor prezentului ca se apleaca prea des asupra perioadei interbelice mult-laudata si prea putin asupra celei comuniste, in sfarsit, arhivele CNSAS se deschid, iar multe din documentele perioadei de partizanzat se pot citi si corobora cu putinele marturii orale sau cu jurnalele celor care au rezistat si au supravietuit temporar in muntii Romaniei.
O alta intrebare pertinenta este aceea a caracterului (aproape) exclusiv national al Rezistentei (cu exceptiile mentionate ale Dobrogei, unde au intrat in randurile partizanilor lipoveni si turci), intr-o tara in care exista in acel moment o puternica minoritate maghiara si evreiasca.
Jurnalele sunt extrem de plastice, mai cu seama cel al lui Mircea Dobre, care se margineste sa descrie doar peregrinarile zilnice, ceea ce mananca si timpul din fiecare zi a anilor 1952-1953. De altfel, pana si suferinta lui pare mai usoara din cauza simplitatii scrierii si a descrierii felurilor de mancare, spre deosebire de zilele grele, in frig si fara nici o posibilitate de a se hrani ale lui Vasile Motrescu. Totusi, intrebari se pun. In momentul alegerii caii rezistentei, Mircea Dobre era student in anul IV la Facultatea de Drept de la Cluj. Cati dintre noi, incluzandu-ma si pe mine, ar alege aceasta cale cu unicul scop de a rezista in fata unei nedreptati patriotice? Unii nu se revolta nici in fata unor probleme simple sau personale, cu atat mai putin in ceea ce priveste propria tara.
Spre deosebire de Mircea Dobre, Vasile Motrescu, desi taran simplu, a scris un jurnal de descriere atat a locurilor si framantarilor pur fizice, cat si unul profund personal, intrand deseori in propriile sentimente, in comentarii asupra noului regim instaurat, compunand multe versuri, in maniera "haiduceasca", despre viata lui si dorinta de a se intoarce vreodata la casa si familia lui ca om liber.
Refugiat pe taramul credintei, neajutat de multe ori nici chiar de cei apropiati, incearca sa reziste iernilor aspre din muntii Bucovinei: "Citesc in Biblie si rugaciunile obisnuite si odihna si ma gandesc cum in ceilalti ani de prigoana ma ajutau oamenii, iar acum traiesc din mila Domnului". Chiar daca pare resemnat cu situatia si hotarat sa fie pentru totdeauna impotriva comunismului, are mult momente de slabiciune, in care isi doreste, mai mult ca totdeauna, sa fie acasa, sa duca o viata normala: "Oare de ce nu am fericirea sa traiesc cel putin in sat sau sa mai am pe cineva cu mine, sa nu fiu singur, sa stau in pustiu impreuna cu fiarele padurii, sa duc viata de pustnic la varsta 32 ani, sa ma conformez regulilor partizanatului,...grele [greu] de suportat? (...) Caci sunt foarte greu de imaginat toate lipsurile, suferinta, durerea sufletesca si trupeasca caci nici bolnav n-am timp sa fiu. Frigul, foamea, lipsa de imbracaminte si toate cele ce are nevoie un om...pentru cine le suferi?"
"Cuvantul inainte" al acestei carti ii apartine uneia dintre figurile cele mai cunoscute ale rezistentei montane din Romania, omul care a supravietuit comunismului (a decedat in 2006), datorita interventiei personale a lui Nixon, Ion Gavrila-Ogoranu (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Gavril%C4%83_Ogoranu), care, inca din anul 1954, scria: "Pe potecile muntilor, acest grup de tineri, n-am purtat numai arme. Alaturi de onoarea, mandria si constiinta libertatii neamului nostru, alaturi de durerea ceasului de fata, in inima si in creierul nostru, am purtat ca o povara scumpa: visuri, doruri si ganduri pentru vremurile ce vor sa vie. Visuri, doruri si ganduri izvorate si calite in dragoste pentru neamul nostru". Cuvinte care sintetizeaza, iata, orice referire la anii grei ai rezistentei anticomuniste din Romania.
Si, in final, Scrie ca sa primesti…o carte...
luni, 11 august 2008
duminică, 10 august 2008
Psihokilleri
"Psihokilleri. Portretele celor mai cunoscuti criminali" , de Juan Antonio Cebrian
Editura Litera International, Bucuresti 2008.
O carte care poate este interesanta mai mult din punct de vedere psihiatric. Ea reuneste cincisprezece profile psihologice ale unora dintre cele mai cunoscute minti criminale ale mileniului doi (desi recunosc ca personal nu am recunoscut nici unul), percum si alte 15 descrieri pe scurt ale altor criminali mai putin cunoscuti.
Nu modul in care si-au savarsit crimele acestia este interesant majoritatea cititorilor, ci descrierea bolilor psihice de care sufereau: sado-masochismul, canibalismul, piromania, hematodipsia (boala care se caracterizeaza printr-o obsesie compulsiva de a bea sange), pedofilie, necrofilie si particulrizarea acestora in fiecare dintre cei 15 criminali.
Cartea se poate citi cu usurinta doar de cei cu sange rece, desi, dupa cum spune autorul, toate filmele si cartile de groaza ale timpurilor moderne sunt inspirate de personajele reale ale acestei carti: "Prea des, noi, oamenii, ne confruntam cu lucruri de neimaginat, absurde, macabre, situatii care scapa de sub control sau care ne dau peste cap normele rigide de comportament. (...) De fapt, in oamenii din ziua de azi inca mai zac anumite trasaturi animalice care tulbura mintile lor putin dezvoltate, persoane al caror intelect este reprimat de presiunea realitatii, pana cand bestia din sufletul fiecaruia se trezeste la viata. In mod sigur, ati vazut la cinmatograf sau la televizor filme despre viata unor personaje confuze, pentru care singurul scop in viata era sa faca rau tuturor celor din jur, fara a exista motive de ura sau ranchiuna, ci pur si simplu pentru ca victimele treceau pe acolo sau erau de un anumit sex. Ne aducem cu totii aminte de filme care au devenit legenda, precum American Psycho, Tacerea mieilor, Masacrul din Texas sau Psycho, acesta din urma fiind capodopera lui Alfred Hitchcock. Ei bine, trebuie sa ma credeti ca titlurile citate mai sus s-au bazat, in majoritatea lor, pe fapte reale: psihoze de tot felul, tulburari psihice, traume suferite in copilarie, antropofagie, sadism si debransarea de la o realitate impusa cu forta".
Sunt prezentati astfel, in ordine cronologica, personaje precum:
-John Ketch-Calaul cel feroce, autor a cel putin 100 de executii in Anglia secolului al XVII-lea;
-William Burke si William Hare-hotii de cadavre, dar care au si ucis 17-28 de oameni pentru a le oferi studentilor la medicina pentru disectii;
-John Wesley Hardin, un cow-boy al Vestului Salbatic, care a omorat 44 de personae, declarand: "Ma consider un om pasnic, demn, care se inclina doar in fata legii si a dreptatii. Nu am omorat pe nimeni care era onorabil";
-Henry Desire Landru-Seducatorul de vaduve, care a facut 11 victime verificate, insa, potrivit politiei, au fost intre 179 si 300.
-Andrei Romanovici Cikatilo-Bestia din Rostov-executat in Ucraina in 1994 pentru cele 53 de victime.
O carte pe care vreau sa o uit repede si, probabil, voi reusi.
Bitter Moon
Regia
Dupa "Hard Candy", vizionat acum cateva zile, imi apare in fata un nou film despre cinismul uman si despre cruzimea iubirii. Pana la urma, cele doua personaje principale s-au iubit urandu-se si, chiar daca au avut momente cand se chinuiau si se torturau unul pe celalalt, au ramas impreuna "pana la moarte".
Fiona si Nigel (interpretat de un Hugh Grant la inceputul carierei, insa foarte bine pus in scena) calatoresc cu vaporul, intr-o incercare de a regasi pasiunea din casnicie. Pe acest vapor, Nigel o intalnesc pe Mimi si isi doreste sa ii cunoasca povestea si sa aiba o aventura cu ea. Insa Oscar, sotul ei, aflat intr-un carucior, vegheaza si ii propune sa se intalneasca zilnic pentru a-i povesti personal viata lui impreuna cu Mimi.
O poveste terifianta despre o relatie pasionala, bazata la inceput numai pe sex cu multiplele lui fatade, pentru ca, apoi, cand Oscar se plictiseste si accepta totusi continuarea acesteia, dar propunandu-si sa o faca pe Mimi sa renunte la el. Pentru aceasta, apare sub aspectul unui barbat deosebit de crud si insensibil, pentru ca, intr-un moment, totul sa se schimbe radical, iar persoana insensibila sa devina ea.
Nu stiu cum as putea sa cataloghez acest film, decat ca fiind profund uman, in care sexul, pasiunea devin obsesive pentru a se transforma in iubire. Un film bun pentru a intelege un cuplu si preferintele noastre in aceasta privinta: unul obsesiv, pasional sau unul incorsetat in canoane, reguli si traditii, dar care, iata, traieste dramei celuilalt.
Nota 8/10
Jovi
Peripetiile bunului parinte Mockinpott
"Peripetiile bunului parinte Mockinpott", de Hisashi Inoue
Traducere de Emil Eugen Pop
Editura Univers, Bucuresti, 2008
Cum ma declaram anterior un admirator al culturilor asiatice, iar anul acesta m-am preumblat printre filme chinezesti, japoneze sau din Hong Kong, am incercat, la plecarea in concediu, sa aleg din biblioteca mea o carte in acelasi tipar, desi, marturisesc, ca titlurile sunt putine. Am ales aceasta carte, una de marime medie (aproximativ 200 de pagini), insa nu mi-a parut nici o clipa rau si admiratia mea fata de Japonia (si, in acest caz, fata de autorii din aceasta tara) a crescut din nou.
Am regasit o carte foarte alerta si surprinzator de comica, despre peregrinarile unor studenti japonezi catolici si saraci, in prima lor intruziune in viata reala. Norocul celor trei (iar intre acestia se distinge Komatsu, care povesteste intamplarile la persoane intai) este parintele Mockinpott, un profesor de limba franceza de la Universitatea Catolica din Tokyo, care ii ia sub obladuirea sa, incercand sa ii ajute, sa le ofere (de nenumarate ori) un sprijin in cautarea unui loc de munca si sa ii salveze de fiecare data, atunci cand faceau vreo faradelege.
Peripetiile lor sunt zugravite extraordinar de realist, iar parintele Mockinpott, desi este un om sufletist, pare slab de inger si nu reuseste niciodata sa reziste tentatiei de a-i ajuta, chiar daca, in cele din urma, totul se va intoarce impotriva sa si va fi demis din postul lui si trimis in Franta. "Studentii din caminul catolic, de fapt discipoli ai parintelui, il duc mereu cu zaharelul, il trag pe sfoara, il inseala si-l storc de bani, provocandu-i o stare de permanenta lamentare. Si nu-i doar atat. Studentii profita de faptul ca parintele se lasa usor luat de val, ii canta in struna si-l fac in cele din urma sa urce pe scena trupei de tatru ambulant, fapta ce ajunge la urechile mai-marilor ordinului religios, aducandu-i repatrierea".
De altfel, autorul isi explica opera sa in postfata romanului: "personajele mele sunt, fara exceptie, incurca-lume, neciopliti, escroci, insi de mana a treia, tonti sau nerozi. (...) Desi nu-mi dau seama cine va fi individul capabil sa-i scoata pe japonezii extenuati din criza istorica prin care trec, cred ca pana la urma acesta va aparea sub forma unui dictator. Ca sa indepartez catusi de putin momentul aparitiei dictatorului eroic evocat, simt ca va trebui sa creionez cat mai multi natarai si prostanaci drept personaje. Iar daca acestia vor lua o farama din povara ce-i apasa pe oamenii istoviti, ma voi socoti un autor fericit".
Nu este o carte grea, chiar pare una adolescentina, dar poate acesta este farmecul unui scriitor, care, in tara sa, este cel mai cunoscut autor de romane comice si piese satirice. Iar acest roman chiar m-a facut sa zambesc deseori la nazbatiile facute de cei trei eroi (nu stiu daca sunt negativi, nu par, pentru ca nici o clipa ei nu cad in prapastia nesimtirii, ci doar poate in cea a prostiei inconstiente).
vineri, 1 august 2008
joi, 31 iulie 2008
Confreria Sfantului Giulgiu
"Confreria Sfantului Giulgiu", de Julia Navarro
Traducere de Adriana Steriopol
Editura Rao, Bucuresti, 2008
Un roman care nu aduce nimic in plus literaturii, fiind doar o poveste politista, amestecata deseori cu amanunte (unele reale) istorice, in genul celebrului roman al lui Dan Brown, "Codul lui DaVinci". Cartea urmareste, printr-o abila metoda de a povesti peste timp, istoria celebrului Giulgiu adapostit de catre Catedrala din Torino, care se presupune a fi al lui Iisus Hristos, desi prin metode stiintifice nu s-a dovedit in mod exact acest lucru.
Desi intalnim in carte multe momente care s-au petrecut intocmai cum ele sunt ilustrate (cum ar fi cucerirea Constantinopolului de catre Badoin, istoria Ordinului Templierilor), iar unele dintre acestea sunt inspirate din citate ale Evangheliilor Apocrife, apar si multe personaje confuze, plate, neacoperite istoric si care nu fac decat sa indeparteze povestea de la realismul perceput in alte parti ale ei.
Autoarea intercaleaza, intr-un ritm alert, greutatile unei anchete politienesti din zilele noastra asupra unui incendiu asupra Catedralei de la Torino, indreptat aparent asupra celei mai mari comori spirituale din interiorul ei (Giulgiul), cu istoria secreta a acestuia, o mare parte a acesteia fiind insa fictiva. Dupa "surprizele" lui Dan Brown insa, care parea ca aduce la iveala noi amanunte cu aparenta de autenticitate (nici "Codul lui DaVinci" nu a fost literatura de arta, dar a fost placut si incitant), aceasta carte nu aduce nici o noutate si nici o dorinta de a studia mai atent fenomenele marturisite.
Oare cate se vor mai pune in spinarea Ordinului Templierilor? Se vor opri curand autorii romanelor din ultimii ani din mistificarea acestui ordin religios si implicarea lui in toate enigmele Evului Mediu? Inca un roman comercial.
Match Point
Regia
Mi s-a parut un film aproape complet, compatibil sufletului si gusturilor mele in materie de cinematografie. O poveste de viata in stilul Woody Allen, rupta parca din realitate si un final neasteptat, atat de tipic si atat de antiamerican. Cateodata si caracterele puternice, dar irationale reusesc sa se adapteze imprejurarilor, sa scape prejudecatilor vietii si sa reuseasca in ciuda greselilor pe care le fac.
Personajul principal este Chris Wilton (Jonathan Rhys-Meyers), un baiat modest din punct de vedere financiar, insa cultivat, fost campion de tenis, acum instructor de tenis, care intra in lumea buna a societatii britanice, angajandu-se la un select club londonez. Acolo il intalneste pe Tom Hewett, reprezentant tipic al familiei aristocratice britanice, cu care se imprieteneste, ajungand sa ii cunoasca familia si mai ales pe sora acestuia, Chloe.
Relatia celor doi continua, chiar daca intre timp o cunoaste si pe Nola (Scarlett Johansson), logodnica prietenului sau. In acest moment, viata sa ii ofera o alternativa: familia Hewett il place si ii ofera, pe langa o casa, si posibilitatea unei cariere in domeniul financiar, o siguranta nesperata pentru un barbat provenind dintr-o familie modesta. Pe de alta parte, o iubire pasionala pentru Nola, o iubire impartasita si care il face duplicitar, nedorindu-si sa piarda nimic de la cele doua relatii.
In clipa cand Nola ramane insarcinata si incearca sa il pastreze pe Chris numai pentru ea, el isi vede naruit visul vietii lui, acela de deveni un barbat stabil financiar. Si planuieste sa o ucida, reuseste, pentru ca apoi sa fie cuprins de remuscari, dorindu-si chiar sa fie prins pentru a se face o mica dreptate pentru iubirea lui, pot spune "efemera".
Filmul se centreaza in jurul alegerilor pe care un om trebuie sa le faca in viata: siguranta viitorului, a zilei de maine, care trebuie sa ne determine sa stam alaturi de familie si de un serviciu sigur si bun din punct de vedere financiar sau alegerea pasiunii prezente, a unei iubiri care insa nu se stie unde va duce si daca va reprezenta in viitor aceeasi singuranta.
Un film lung, dar foarte interesant, cu un final atipic si cu o reprezentatie de gala a regizorului Woody Allen si a frumoasei Scarlett Johansson.
Nota 9.5/10
Jovi
luni, 28 iulie 2008
Azul oscuro casi negro
Regia
Dupa cum sugereaza si titlul, intregul film este o culoare, care sugereaza insa viata si intamplarile personajului principal. Cu un trecut din care apare ca unic moment ziua cand fugea de tatal sau si acesta sufera un accident cerebral alergandu-l, viitorul se pare ca va fi la fel de intunecat, aproape negru.
Jorge e un barbat, care la varsta primei tinereti, are pe umeri numai responsabilitati si nici o sansa de a reusi in viata. Desi este posesor al unei diplome in domeniul financiar, este portar la blocul in care locuieste, dorind in acest fel sa ramana aproape de tatal sau suferind. Fratele sau, Antonio, este in inchisoare, are un prieten care isi cauta inca identitatea sexuala, iar prietena sa este plecata cate un an la studii prin Europa, revenind in bratele lui si plecand inapoi, un du-te-vino pe care nu il mai intelege in cele din urma.
Viata lui se schimba cand o intalneste pe Paula, prietena din inchisoare a fratelui sau si pe care este indemnat (din cauza neputintei lui Antonio) sa o lase insarcinata. Chiar daca nu isi doreste acest moment neplacut, discutiile purtate cu ea il determina sa o ajute si incepe sa o cunoasca mai bine si isi da seama ca este persoana care ii poate schimba modalitatea de a percepe viata.
Ca tot vorbeam azi cu o prietena despre piramida lui Maslow, ca fiecare persoana, si personajul principal trebuie sa isi cunoasca propriile limite si propria scara de valori, sa nu isi doreasca din prima clipa un post important financiar, ci sa porneasca de jos, sa avanseze incet, dar sigur. Si, in acest fel, probabil va reusi.
Nota 8.5/10
Jovi
duminică, 27 iulie 2008
Hard Candy
Capcana fatala (2006)
Hard Candy
Regia
In rolurile principale Ellen Page, Patrick Wilson
Un thriller psihilogic, care m-a impresionat foarte mult, mai ales prin modalitatea de a ilustra personajele si a lasa acolo undeva, in suflet, o senzatie ca nu am ales bine, de-a lungul filmului, personajul pozitiv si negativ. Sa iti fie mila tot timpul de unul dintre personaje, pentru ca era torturat psihic, fizic, supus unor cazne de catre o adolescenta cruda de 14 ani, pentru a afla la sfarsit ca merita, ca era un pedofil si ca toata "drama" lui pusa in scena nu era de fapt decat o aparenta.
In varsta de doar 14 ani, Hayley are diferite escapade pe Internet si, intr-o zi, accepta o intalnire intr-o cafenea cu un barbat de 30 ani, Jeff, desi cunoaste posibilele consecinte. Insa accepta atat intalnirea si cuvintele dulci pe care si le spun, cat si o plimbare pana la el acasa. El pare un pic reticent si distant, dar accepta o bautura alcoolica si propunerea ei de a-i fi model, fiind fotograf de profesie.
Amestecand niste somnifere in bautura ei, Heyley isi dezvaluie adevarata fata. Il Leaga si incepe sa il tortureze sub motivul de a-i afla secretele tenebre si anume pedofilia lui si faptul ca nu este prima fata care este atrasa in apartamentul lui. Jeff reuseste sa atraga spectatorul de partea sa, pentru ca tortura la care este supus, metodele ei diabolice si probele inexistente sunt toate motive de a-l face potential nevinovat. Dar lucrurile se pot schimba in orice moment si spectatorul oscileaza mereu intre mila si ura pentru cele doua personaje principale.
Mi-am dorit sa il vizionez, in principal, pentru a o revedea pe Ellen Page, actrita care facuse un rol memorabil in "Juno". Insa, pe langa remarcabila ei (din nou) interpretare, am gasit un film exceptional (si de multe ori socant-acesta este cuvantul!), care poate impresiona pe oricine prin realism si prin metamorfoza aparenta a personajelor.
Nota 9/10
Jovi
Hancock
Regia
Un film despre un altfel de super-erou, mult mai uman (sau poate prea uman?), plin de vicii si incapabil sa se incadreze in aceasta lume, care face multe fapte bune, insa pline de pagube, astfel incat amploarea acestor fapte este aproape estompata.
De altfel, inceputul filmului este definitoriu pentru starea eroului. Hancock (Will Smith) doarme pe o banca intr-un parc, inconjurat de mai multe sticle de wkisky, in timp ce un VAN plin de raufacatori, trece nestigherit prin oras, urmarit de cateva masini de Politie. Un baiat ii atrage atentia despre ceea ce se intampla si astfel pleaca in cautarea acestora, insa pentru trei banditi, distruge cateva cladiri, masini de Politie, poduri. Cam asta este el: daruit de natura cu puteri extraordinare (zbor, nemurire, impenetrabilitate), nu si le coordoneaza si, de cele mai multe ori, distruge bunuri sau raneste oameni nevinovati, pe langa serviciile sale aduse legii. Pe langa acestea, este alcoolic si nesociabil, astfel incat ajunge sa fie urat de locuitorii orasului.
Intr-o zi insa, il salveaza de la moarte pe Ray, un specialist in Relatii publice, care drept rasplata vrea sa il invete pe Hancock sa devina un om mai bun si un super-erou cu adevarat. Acesta nu este convins de la inceput, insa o data cu aparitia lui Aaron, fiul lui Ray si pe Mary, sotia acestuia, devine mai sentimental si mai realist si isi doreste sa se schimbe. Iar cand afla ca Mary este sotia lui de acum 80 de ani, isi da seama ca poate deveni din nou muritor datorita apropierii de aceasta. Si se sacrifica din iubire, fugind departe de ea.
M-a atras mult povestea, precum si interpretarea celor doi actori principali, Will Smith (unul dintre actorii mei favoriti) si Charlize Theron. Un film care imbina actiunea (care insa nu este preponderenta) cu un umor de foarte buna calitate si cu ilustrarea a doua calitati umane foarte importante: sacrificiul din iubire si dorinta de infrumusetare a sufletului unui om, aparent pierdut societatii. Totusi a inceput prea bine si a doua jumatate a fost mai slaba, pierzand sirul povestii cu cateva scene care poate nu isi aveau rostul.
Nota 9/10
Jovi
sâmbătă, 26 iulie 2008
Harry Potter and the Order of the Phoenix
O noua schimbare de regizor si cel mai intunecat film de pana acum, dar si, dupa parerea mea, cel mai slab, actiunea mi se pare suparator de inceata, iar Harry prea inchis. Poate ca aceasta apreciere a mea este si din cauza ca am urmarit toate partile unele dupa altele si s-a produs o saturatie de Harry Potter. Asa ca voi face o pauza mai mare si nu voi citi cartile, asa cum imi propusesem, ci voi astepta noul film din aceasta toamna.
Harry Potter este acum intr-o postura noua si anume parasit de gandurile bune si, nemaiavand incredere in nimeni, incerca sa se inchisteze in propriul suflet si sa plece in lumea lui. Colegii nu il cred ca Cap-de-Mort s-a intors si ii intorc spatele. Iar cand o noua profesoara, Dolores Umbridge, reprezentanta Ministerului Magiei, introduce noi reguli, foarte stricte, in scoala, viata la Hogwarts se transforma intr-una lipsita de haz si voie buna.
Actiunea primordiala devine astfel modalitatea studentilor de a scapa de dictatura lui Dolores. La recomandarea lui Hermione si a lui Ron, Harry da prietenilor lectii de magie si formeaza asa-numita "Armata a lui Dumbledore", lucru care duce la o noua confrutare cu Fortele Intunericului, conduse de Cap-de-Mort, dar si la o noua amanare a disputei pentru ultimul episod. Insa incet-incet misterele se lamuresc.
Un film prea lung pentru ceea ce a vrut sa exprime, iar regizorul mi s-a parut, cred, cel mai slab din cei patru de pana acum. Dezmagitor pentru o serie, care se vrea din ce in ce mai buna.
Nota 6.5/10
Jovi
