duminică, 31 mai 2009

Strigătul pietrelor


Pledoarie pentru citit şi strigătul cărţilor

“Strigătul pietrelor”, de Hikaru Okuizumi
Editura Univers, Colecţiile Cotidianul, Bucureşti, 2009
Traducere de Emilia Comănici

Articol participant la Concursul "Promovez lectura" de la Tamada.ro.

Moto: “Odată, când aveam şapte sau opt ani, mama mi-a spus, pe când şedeam pe penultimele locuri din autobuz, în drum spre clinica sau spre magazinul de încălţăminte, că, deşi, e adevărat că şi cărţile se pot schimba cu trecerea anilor la fel de mult ca oamenii, diferenţa este că, în vreme ce oamenii întotdeauna te lasă baltă când vine vremea să nu mai poate obţine de la tine nici un avantaj, plăcere, interes sau cel puţin o senzaţie plăcută, o carte nu te părăseşte niciodată. Fireşte, uneori tu le laşi baltă, poate ani în şir sau chiar pe vecie. Dar ele, chiar dacă le-ai trădat, nu-ţi vor întoarce niciodată spatele: te vor aştepta tăcute şi modeste pe raftul lor. Te vor aştepta zece ani. Nu se vor plânge. Până într-o noapte în care ai brusc nevoie de o carte; chiar şi la trei dimineaţa, chiar dacă e o carte pe care ai părăsit-o şi ai şters-o din inimă de ani şi ani, nu te va dezamăgi niciodată, va coborî din raft şi îţi va ţine tovărăşie la nevoie. Nu va încerca să-şi ia revanşa sau să se scuze sau să se întrebe dacă merită să o facă, dacă tu o meriţi sau dacă vă mai potriviţi, va veni pe loc, de îndata ce i-o ceri. O carte nu te va dezamăgi niciodată.” (Amos Oz)

În zilele de tumult al cotidianului post-decembrist, timpul necesar pentru a citi o carte este din ce în ce mai restrâns. Avem timp să mergem la serviciu, avem timp să ne plimbăm cu maşina sau să bem o bere cu prietenii, avem timp să ne jucăm la ultima generaţie de PC sau să navigăm pe Internet, să stăm pe messenger sau pe twitter. Pentru toate ne găsim timp, numai pentru citit nu. Oare putem găsi şi cititului un pic de timp în realitatea vieţii de zi cu zi?
Nu cred că este imposibil, trebuie însă dorinţă şi încredere. Din facultate am învăţat, de la un profesor eminent, că e bine ca în fiecare zi a vieţii noastre să citim macăr o pagină, măcar zece pagini, oricât, aceasta să devină o deprindere, o obişnuinţă, astfel încât mereu să fim obişnuiţi cu ceea ce am realizat. Pe lângă acestea însă, trebuie ca în noi să există plăcerea de a citi, conştienţi că lecturarea unei cărţi ne apropie într-o măsură din ce în ce mai mare de cunoaştere.
Continuând pledoaria, consider că apariţia în ultimii ani a conceptului ziar+carte, iniţial la Cotidianul, apoi şi la Jurnalul naţional, Săptămâna financiară sau Adevărul, nu a făcut decât să faciliteze accesul la lectură a unui număr mai mare de cititori, chiar dacă, într-adevăr, unii doar cumpără aceste cărţi pentru a le avea în bibliotecă şi a se lăuda cu volumele îmbrăcate în piele.
Deunăzi, trebuia să găsesc timp pentru citit. Într-o zi ocupată, de-a lungul a mai mulţi kilometri şi aglomeraţie urbană, m-am strecurat printre amănunte pentru a citi „Strigătul pietrelor”, de Hikaru Okuizumi, una din cărţile apărute de curând în Colecţiile Cotidianul. Nu te poate opri nimic atunci când îţi doreşti cu adevărat să citeşti, chiar dacă vorbim de o carte de puţin peste 100 de pagini: pe când aştepţi să ţi se facă revizia la maşină, în timp ce înfuleci un sandviş şi o cafea la McDonalds sau în parc, aşteptând să îţi apară prietenii. Şi reuşeşti, plecând cu satisfacţia că, într-o zi ce apărea a fi total ocupată, ai reuşit să termini o carte.
Pasiunea pentru pietre a personajului principal seamănă cu pasiunea multora dintre noi pentru cărţi: apărută dintr-o întâmplare de cele mai multe ori (căci sunt destui printre noi care nu am avut părinţi care să ne insufle acest dar al cititului şi nici o bibliotecă îndeajuns de cuprinzătoare), am sădit-o cu stăruinţă în suflet şi nu o vom pierde niciodată. Am început să căutăm cărţi, la început prin bibliotecile orăşeneşti sau judeţene, pentru ca apoi să cumpărăm, să primim sau să împrumutăm cărţi, aşteptând cu sârguinţă să vină momentul să le citim. Din când în când le clasificăm, le rânduim, le răsfoim, ştiind în fiecare moment unde se află fiecare şi unde trebuie să căutam ceea ce ne trebuie.
Şi ajungem să considerăm despre cărţi, la fel cum spunea Hikaru Okuizumi despre pietrele lui: “Până şi ultima pietricică din albia râului poartă cu sine întreaga istorie a universului. Motivul pentru care Tsuyoshi Manase devenise un înfocat colecţionar de pietre îl regăsim întorcându-ne în timp la vorbele auzite de acesta de la un muribund în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, pe la jumătatea lunii decembrie 1944, într-o grotă din mijlocul pădurii tropicale mai sus de Golful Carigara din nordul provinciei Layte”.
Savuraţi deci plăcerea de a strânge pietre (cărţi) şi de a simţi momentul când ele strigă pentru a fi pipăite, clasificate şi descrise, de a fi deschise, răsfoite şi citite cu dorinţa de a deveni mai aproape de cunoaştere.

sâmbătă, 30 mai 2009

Hable con ella





Hable con ella(2002)
Vorbeste cu ea

Regia
Pedro Almodovar

Cu
Javier Cámara

Continuarea la Filme-carti.ro.

Young People Fucking




Young People Fucking(2007)
Young People Fucking

Regia
Martin Gero
Avem de-a face cu un film canadian destul de explicit despre si cu sex, dar transpus in cinci povesti inedite, care cu greu isi pot gasi intruchiparea in realitatea vietilor noastre, insa nu imposibil. Fie ca este vorba de perversitate, de homosexuali sau de un maniac sexual in sensul adolescentin al cuvantului, povestile imaginate de regizorul Martin Gero par desprinse din cotidian, iar nuantele atipice sunt valoroase prin simpla punere a lor in scena unui film.

Cinci cupluri experimenteaza sexul, trecand prin cei sase pasi necesari: preludiul, jocul mangaierilor, sexul propriu-zis, interludiul, orgasmul si, in sfarsit, ceea ce se intampla dupa sex. Fiecare astfel de cuplu are o problema pe care nu o putem intalni in orice clipa si pe orice strada. Astfel, Andrew si Abby sunt ceea ce se numeste un cuplu perfect: casatoriti, cu slujbe bune, fara copii, ar trebui ca viata lor sa fie fericita, iar ei sa zburde prin lume in fiecare zi. Numai ca, in ziua in care el implineste o anumita varsta, isi dau seama ca viata lor sexuala a devenit monotona si aproape inexistenta, iar ea isi doreste schimbarea acestui lucru.

Matt si Kristen sunt cei mai buni prieteni, insa fiecare are o problema: ea nu a mai facut sex de trei saptamani si este foarte doritoare, iar el este un homosexual parasit de mult timp. Hotarasc ca trebuie sa faca sex impreuna, insa le este mai greu decat credeau. Ken este la prima intalnire cu simpatica Jamie, care pare foarte prostuta si dornica de o experienta senzuala. Pentru Ken nu este decat o provocare in plus, fiind cunoscut ca un seducator notoriu. Mia si Eric sunt un cuplu despartit in fapt, dar care, in pofida tuturor sfaturilor, se intalnesc din cand in cand pentru o partida de sex. In sfarsit, Gord si Inez sunt un cuplu de perversi. Ei il conving pe colegul lor de apartament Dave pentru un sex in trei, dar, in cele din urma, Gord doar va privi de la distanta ceea ce fac ceilalti doi, dand indicatii si sfarsind a fi gelos pe acestia.

Desi pare real, totusi sa spunem ca filmul nu este recomandat sub o anumita varsta (sa zicem, 16 ani), insa este educational cel putin din punct de vedere al sexualitatii, surprinde relatii de prietenie curioase, dar profunde, experiente inedite, dar dorite poate de fiecare dintre noi, imagineaza relatii bazate numai pe sex sau reluarea echilibrului unui cuplu prin experientarea unor lucruri considerate de majoritatea dintre noi ca perverse si inadmisibile.

Nota 6/10
Jovi

duminică, 24 mai 2009

Accepted



Regia
Steve Pink

Cu
Justin Long, Blake Lively

Am avut de ales din peste doua sute de filme pentru un week-end care se pare imi va schimba total stilul de viata de pana acum.
Continuare pe Filme-carti.ro.

Acasa printre straini




“Acasă printre străini”, de Gabriela Melinescu

Editura Polirom, Iaşi, 2004

Traducere din limba suedeză şi nota de Elena-Maria Morogan

Moto : « Atunci când pierzi un prieten, în momentul acela un nou prieten e pe drum » (Gabriela Melinescu)

Articol participant la Concursul "Promovez lectura" de la Tamada.ro.

Unde este acasă pentru Gabriela Melinescu?


Gabriela Melinescu este unul dintre succesele literaturii române peste hotare, reuşind să aducă aspecte ale culturii de pe meleagurile noastre în Nordul îndepărtat al Europei, în Suedia, ţară care a adoptat-o începând cu anul 1975. Poetă de succes înainte de plecarea din România, inspirată probabil şi de relaţia de lungă durată pe care a avut-o cu Nichita Stănescu, câştigătoare de altfel şi a Premiului Uniunii Scriitorilor în anul 1972 pentru volumul « Jurăminte de sărăcie, castitate şi supunere », şi-a continuat activitatea literară în Suedia, publicând cinci volume de versuri şi nouă volume de proză în limba suedeză, fiind recompensată de două ori cu premiul Academiei Suedeze « De Nio », în anii 1991 şi 2003.

Nu şi-a uitat nicicând rădăcinile româneşti, continuând să publice, după 1989, în ţara noastră antologii de poezii, romane, cărţi de memorii, dar şi traduceri din limba suedeză a unor reputaţi scriitori din această ţară, cum ar fi August Strindberg sau Swedenborg. Romanul «Acasă printre străini» (Hemma utomlands), apărut la Editura Polirom în anul 2004, este unul profund autobiografic, fiind povestea unei românce emigrată în Suedia, care s-a stabilit acolo, dar care nu îşi uită niciun moment ţara de unde a plecat şi unde doreşte să revină.

În fiecare manifestare a noii sale vieţi, există cel puţin un element care îi aduce aminte de patria pe care a părăsit-o: prietenul său cel mai bun de la Centrul de Presă la care lucrează este un evreu în vârstă care a plecat tot de la Bucureşti şi pe care şi-l aduce aminte cu orice ocazie; admiraţia sa pentru regele Karl al II-lea vine şi din călătoria incognito pe care acesta a fost forţat să o întreprindă din Moldova, prin Ţările Române, până în Suedia natală; autorii pe care îi traduce în limba română şi prilejul care i se deschide de a pleca la Bucureşti, pentru lansarea cărţilor traduse. Totul până la identitate cu viaţa autoarei, care nu a încetat să se reapropie de ţara pe care a părăsit-o în anii 1970.

Reluând ideile din «Jurnalul suedez», apărut la aceiaşi editură Polirom, romanul îşi construieşte întreaga structură pe exilul occidental al unui cetăţean român, dar care nu îşi doreşte în orice moment să se reîntoarcă, fiind mulţumit de noua sa patrie, de noii săi prieteni, cu excepţiile de rigoare, dar care, prin multiplele legături pe care le are cu patria-mamă sau cu ramificaţiile acestora, pe care nu le doreşte, dar nici nu le poate evita, trebuie să se întoarcă, măcar pentru o scurtă perioadă de timp şi, astfel, timpul să aibă răbdare şi cu ea.

Şi, într-adevăr, alter-ego-ul autoarei îşi construieşte reîntoarcerea în mai multe ipostaze : deşi primordială este realitatea şi anume amintirea palpabilă a propriei patrii, pin vizitarea Bucureştiului, cu prilejul unei lansări de carte, totuşi amintirile din copilăria plină de obstacole sufleteşti, de iubiri trecătoare, dar pline de profunzime, de imaginile părinţilor săi şi de tot ceea ce ei reprezintă, nu îi dau pace şi ele sunt ceea ce o fac în fiecare zi să revină la gândurile de peste ani, care o determină un singur lucru-să nu uite. Cum altfel se pot interpreta rândurile de dor aduse unui simplu obiect culinar, dar profund românesc, care este mămăliga : «Lumina naşterii mă are încă în grijă. Ea face să se ivească în mine dorul de peisajul în care am mâncat primele îmbucături – când mama nu m-a mai alăptat. Atunci a început să-mi dea o hrană aurie din mâinile ei răcoroase. Era mămăliga, de neuitat, ori polenta, cea care seamănă soarelui.
Numele român al fierturii de mălai, « mămăligă », vine din sanscrită şi înseamnă « legătura mamei ».
Să mănânci felul acesta ţărănesc, mămăliga, înseamnă a-ţi aminti de naştere şi de stingere. De câte ori sunt prinsă de dorul de acasă, iau ceaunul de tuci, îl umplu cu apă sărată şi-l pun pe foc. Apoi torn lent câte puţin mălai în apă clocotindă şi o amestec cu grijă, cu o lingură de lemn, până simt că a devenit o masă tare de culoarea şofranului, care abureşte ca un soare de bucătărie, mic şi nou-născut.
Fac aceleaşi mişcări ca mama, atunci când răstorn mămăliga pe un fund de lemn rotund. »

Lumea în care a ajuns nu este lipsită de probleme, de prejudecăţi sau de concepţii nenaturale. Chiar dacă ne închipuim şi nu numai noi că lumea românească este plină de rasisim, xenofobie sau ură pentru alte popoare şi etnii, se pare că nici Suedia în care a nimerit personajul principal dovedeşte tare psihologice. De aceea, pentru Gabriela Melinescu, care nu a urât în niciun moment lumea din care a plecat, dimpotrivă, chiar a apărat-o când a fost nevoie, ilustrarea unor momente inoportune ale lumii scandinave nu face decât să o bănuim de un patriotism nedisimulat, dar obiectiv şi realist: „Atmosfera de la Centrul de Presă era insuportabilă, cu toate că formam un univers intelectual în miniatură, cu reprezentanţi din toate ţările. O lume în miniatură în care noi, cei care veneam din fostele ţări comuniste, mai eram consideraţi drept paria. Noi suntem săraci, nu avem încă computere, ziarele noastre nu ne plătesc niciodată. (…)
A fost o zi grea pentru Herman; a găsit din nou în buzunar un petic de hârtie, cu cuvântul « excrement » pe el. Era mai puţin jignitor decât « porc de jidan », cum găsise săptămâna trecută. Cu toate gândurile lui dureroase, stă la masă ca un rege.
În calitate de prietenă a lui Heman, eu am grijă să nu-mi las niciodată paltonul la intrare, unde e uşor de pus hârtiuţe în buzunar.
Am încetat şi să răspund la telefon, de când am fost umilită de o voce necunoscută. Am învăţat să creez « vid » în jurul meu, deoarece ştiu că aceia care ne tracasează sunt lipsiţi de forţă şi fantezie şi nu pot rezista la vid, fiind prea plini de ură”.

Autoarea şi personajul principal al romanului, aflate sub pseudonimul de Luli Pelican, au un singur inamic pe care trebuie să reuşească să îl învingă, să îl suprime şi anume timpul. Structurat sub forma celor patru anotimpuri – iarna, primăvara, vara şi toamna – romanul este o alegorie poetică a exilului românesc sub aspect sufletesc, dorinţa de a-şi revedea ţara fiind atât de puternică încât fiecare gând, fiecare faptă sunt transpuse pe fundal românesc, neputându-se elibera de amintirile de demult : « E cu neputinţă să te eliberezi de imaginile trecutului – ele vin fără veste şi dispar apoi din gânduri. Voinţa e puternică atunci când hotărăşti să nu te mai gândeşti la ele. Dar deodată eşti atacat de ceea ce ai respins mai adineauri.
E ca şi cum timpul creează în spatele şi înaintea noastră aceste imagini, cu ajutorul fiinţelor reflexive şi al intelectului lor de fapt ilogic. »

Citate Gabriela Melinescu

Citate Gabriela Melinescu-Acasă printre străini

« Mathy a început să spună că eu nu sunt ziaristă, ci scriitoare. A ameninţat că va ridica la viitoarea şedinţă « cazul meu ». Cred că teama ei era îndreptăţită. Noi, scriitorii, suntem o specie blestemată de elefanţi care nu uită niciodată nimic şi merg direct la ţintă când vine timpul revanşei. Dar suntem de asemenea un grup aparte, cel mai exclusivist dintre toate. Pentru aceasta ne urăsc toţi aşa de mult. Scriem şi spunem exact ceea ce gândim, noi nu ezităm să spunem ce e neplăcut, ba dimpotrivă.. »

« Oamenii merg în concediu, e ruşinos să rămâi acasă, la fel de ruşinos cum e să îmbătrâneşti.
Dacă timpul stă în loc, omul crede că a încetat să îmbătrânească. Departe de locul în care el suferă din pricina zilelor de muncă plicticoase şi a resemnărilor ruşinoase după timpul social, i se deschide acum tot orizontul – nu mai există nici o oprelişte. E permis să faci orice, când perspectiva te-ameţeşte şi libertatea te momeşte cu dinţii ei albi, stil Hollywood. Vacanţa a devenit o mască a libertăţii. »

« Mă gândesc că nici eu, nici porumbeii nu am cerut să venim pe lume, dar că totuşi suntem aici, în acest moment, împreună cu alte făpturi, care nici ele nu au vrut să fie aici. Poate că dragostea este aceea care ne sileşte să rămânem şi să nu plecăm în graba mare. Suntem poate prizonierii dragostei şi trăim într-un fel de templu închis şi deschis în acelaşi timp. Oamenii se întâlnesc şi se iubesc, la fel ca porumbeii, şi noi nu înţelegem nimic atunci când dragostea dispare, asemeni unui hoţ rafinat care s-a folosit de ameţeala momentului. Si noi oamenii ne simţim rău, suntem cutremuraţi până în adâncuri, când în locul dragostei vedem exact contrariul şi înţelegem cât de aproape se află ura şi dragostea. »


« Legendara ispravă pe care a săvârşit-o Karl al XII-lea plecând călare în noaptea de 11 noiembrie 1714 de la Piteşti spre Stralsund şi călărind 2400 de kilometri în numai 14 zile. (…)
…la Piteşti pe 5 septembrie anul acesta, avea să treacă împreună cu alţi călăreţi prin ţinutul bunicii mele, să traverseze munţii Transilvaniei şi să călărească mai departe, prin Ungaria, Austria Germania, exact aşa cum făcuse regele – « galopând prin ţări duşmănoase, sub numele de căpitanul Peter Frisk, cu o perucă mare, brună », ca acum 285 de ani.
De fapt, acea ispravă era una de ruşine, dar regele transformase fuga ruşinoasă în partida de călărie cea mai extraordinară din istorie, o faptă legendară tipică pentru el, care întotdeauna îşi încorda puterile până la ultima limită. »

sâmbătă, 16 mai 2009

Malena



Regia
Giuseppe Tornatore

Cu
Monica Bellucci, Giuseppe Sulfaro, Luciano Federico

Monica Bellucci. Spui numele asta si inflacarezi imaginatia aproape oricarui barbat. Si intrucat acest film se centreaza pe personajul interpretat de ea, un personaj deosebit de sexy si atragator, atunci nu este nevoie de nimic mai mult. Si nu vorbim doar de barbati adulti, ci cheia filmului este adoratia unui adolescent pentru o femeie din orasul in care traieste, femeie care este privita cu admiratie de toti barbatii si cu ura nedisimulata de catre toate femeile.

Actiunea se petrece intr-un orasel din Sicilia, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, cand toti barbatii in forta erau plecati pe front, iar in localitatile italiene ramaneau doar femeii, copiii si barbatii in varsta. Malena este in aceeasi situatie: sotul este plecat la razboi, apoi vine vestea ca a murit si ea este o vaduva tanara. In lipsa barbatilor tineri, cei ramasi, dar si adolescentii, nu au altceva de facut decat sa isi clateasca ochii cu frumusetile locale si sa incerce sa le seduca. Malena este tinta principala, fiind cea mai sexy femeie din oras, dar si pentru aparenta sa infumurare si senzatie de singuratate fata de cei din jur.

Cel mai mult insa ii starneste imaginatia lui Renato Amoroso, un baiat de numai 13 ani, care capata o obsesie pentru ea, imediat cum o zareste impreuna cu prietenii de joaca, prima oara. Din acel moment, orice scena pe care el o traieste este populata de imaginea ei, mai cu seama in ipostaze deosebit de sexy. Malena, devenita vaduva, isi propune sa supravietuiasca razboului prin orice mijloace, devenind amanta oficiala a mai multor oameni importanti din oras si ulterior a ofiterilor germani incartiruiti in localitate. Numai ca viata se poate razbuna, oamenii cu atat mai mult.

Interesant este ca ei nu comunica deloc in film. El adopta o pozitie voyeuristica, urmarind-o pe ea din cele mai ascunse locuri, in aproape fiecare moment al zilei. Ea nu il baga in seama, considerandu-l doar un pusti care o admira de la distanta. Numai in final, cand ea are probleme, ajutorul sau este nesperat si determina ca viata ei molcoma sa isi reia cursul normal. El nu va uita niciodata dragostea pe care i-a purtat-o, fiind prezenta feminina primordiala in viata fiecarui adolescent. Un film care ne poarte intr-o maniera sexy si senzuala prin toata adolescenta noastra.

Nota 8/10
Jovi

Yes Man



Regia
Peyton Reed

Cu
Zooey Deschanel, Jim Carrey

Acum cativa ani, fiind un fan infocat al lui Jim Carrey, urmaream toate filmele cu acesta, razand de maimutarelile lui, pana cand acestea m-au plictisit. Apoi am urmarit doar filmele sale "serioase", reusind sa ma convinga ca poate fi un actor bun cand primeste un scenariu pe masura. Astfel incat, nu am mai vazut comediile sale de pluton si filmul de fata poate fi considerat unul dintre acestea, desi ideea nu a fost deloc rea: un om care, dintr-o anumita cauza, trebuie sa spuna "da" sau sa fie de acord cu tot ceea ce i se propune.

Carl Allen (Jim Carrey) este un functionar bancar, care s-a inchis in sine dupa divort si refuza tot ceea ce i se propune: iesiri cu prietenii, petreceri alaturi de seful sau, toate dosarele care ii ajung in mana, chiar si fluturasii publicitari primiti pe strada. Intr-o zi insa, se intalneste cu un prieten care ii propune sa mearga la o intalnire a unei comunitati care are drept scop acceptarea tuturor cererilor a oamenilor din jur, prin repetarea perpetua a lui "da". Desi Carl este greu de convins, este de acord in cele din urma, dorind sa faca doar o incercare.

Si, paradoxal, acest lucru da initial rezultate. Banca la care lucreaza acorda imprumuturi mici pentru cereri ciudate si inovative, iar oamenii care primesc banii ii returneaza in timp util inapoi, dorind in acest fel sa multumeasca banii pentru niste bani primiti nesperat. Iar cel care a facilitat toata aceasta treaba, Carl, este promovat intr-un post din cadrul directoratului. De asemenea, el intalneste si o fata care il accepta asa cum este, Allison, si cu care va avea o relatie extraordinara. Dar este oare posibil ca o persoana sa faca mereu cele mai bune alegeri spunand doar "da"? Sau trebuie ca, in functie de circumstante, sa raspunzi diferit, dar cu toate acestea sa ai incredere in tine si sa fii sociabil?

Este un film care aduce de putine ori zambete pe buze, desi la inceput parea interesant si plin de initiativa, insa dupa ce se trece de jumatatea filmului, gagurile se imputineaza sau cad in ridicol. Astfel, spectatorul mai are un singur lucru care il intereseaza din acest moment si anume povestea romantica dintre cei doua personaje principale. Jim Carrey nu mai este amuzant sau poate toata lumea s-a obisnuit cu strambaturile lui. Ideea interesanta, dar filmul nu reuseste sa o transpuna asa cum si-a propus.

Nota 6/10
Jovi

joi, 14 mai 2009

Citate Julian Barnes

Din Julian Barnes-Tour de France
„Francezii sunt lăsaţi de Dumnezeu să pară cât mai provocator de diferiţi faţă de britanici. Catolici, cartezieni, mediteraneeni; machiavelici în politică, ipocriţi ca iezuiţii în dispute, casanovieni în sex; relaxaţi în plăceri, tratând artele ca pe aspectul central al vieţii, şi nu ca pe un accesoriu oarecare, cum ar fi un set opţional de jante din aliaj. Ce combinaţie ar putea să ţintească mai eficient ca să-i scoată din minţi pe mârlanii puritani cu capul plin de bere, binecuvântaţi şi îmboldiţi de presa noastră de scandal, sau chiar pe unii patrioţi mai de soi?”

„Truffaut a întemeiat la cincisprezece ani un ciné-club, la optsprezece şi-a început cariera de critic de film. Viaţa lui s-a desfăşurat apoi în şi de pe urma cinematografului, acel loc plin de lumină şi de căldură, atunci când afară se lasă întunericul şi bate ploaia. A fost scenarist, regizor, actor, coproducător, critic, istoric, intervievator şi activist. Viaţa sa particulară s- desfăşurat şi ea în mare parte tot în interiorul familiei-surogat a cinemaului: s-a căsătorit cu fiica unui mare distribuitor şi producător francez şi multe dintre relaţiile sale amoroase au fost cu actriţe.
„Filmele seamănă cu oamenii care le fac”, nota el. În scrisorile lui publicate, la fel ca şi în filme, Truffaut se dovedeşte genial, accesibil, plin de umor şi de melancolie. Este afectuos, glumeţ, elegant; şi nu are nimic împotriva vieţii de lux („Mai bine să plângi întru-un Jaguar decât în metrou”). Este precaut când vine vorba de teorie, la fel şi în faţa celor care pretind că iubesc omenirea, la modul abstract; preferă cazul concret şi individul anume. Singurul fapt şocant care reiese din scrisorile lui: a fost un om de rând, cu o colecţie-fetiş de Tour Eiffel. Iar unicul aspect frapant nefrancez este lipsa lui totală de interes pentru mâncare.”

„În demonstraţia sa că un mare om poate fi neghiob, Baudelaire confirmă, desigur, în egală măsură, că şi un important poet poate fi ipocrit şi sicofant servil. Dar nici credulitatea lui Hugo, nici rânjetul lui Baudelaire nu scad cu nimic valoarea scrierilor lor, iar o parte a îndatoririi cititorului este să nu lase ca reacţiile sale faţă de viaţa şi caracterul autorului să afecteze aprecierea arătată operei.
Baudelaire nu a fost un mare scriitor de epistole. Când scrie despre opera sa, mai degrabă se plânge de greşeli de tipar, chiar şi de corpul de literă dintr-o dedicaţie, şi nici o clipă de natura sau de sensul poemului.”

„”Trebuie mereu să existe o enigmă în poezie”, scria Mallarmé în 1891. „Aceasta este ţinta literaturii.” Într-altă parte, Mallarmé vorbeşte despre nevoia unui „sistem de fortificaţii la intrarea în sanctuarul artei”, care să „îi ţină departe pe cei care nu o iubesc de ajuns”. În acest caz, dificultatea este o noţiune mai activă: ea contribuie la îndepărtarea cititorului amator, cu tălpile murdare de noroi, din biblioteca frumoasă şi imaculată.”

„Flaubert fusese fascinat de prostituţie de la o vârstă fragedă, îndrăgind-o ca pe o culme de interacţiune umană complexă, amară şi luxoasă; îndrăgea lipsa de implicare emoţională, frenezia musculară şi clinchetul aurului. „Şi te întristează atât de adânc, se entuziasma el faţă de Louise într-o scrisoare din iunie 1853, şi visezi aşa de frumos la iubire!”
Simon Leys a rezumat abil bifurcarea erotică a lui Flaubert: „În vreme ce iubita reprezintă realitatea dragostei – fatal destinată să dezamagească - prostituata, la rândul ei, oferă spectacolul dragostei, deci sprijinul pentru reverie”.

Turgheniev şi Flaubert: „Amândoi considerau omenirea o specie fără speranţă, progresul moral o enormă iluzie, iar progresul ştiinţific o iluzie şi mai mare; amândoi îşi procurau buna dispoziţie din pesimism. Şi, lucrul cel mai important, între ei exista întotdeauna acord în domeniul esteticii. „Suntem o pereche de soboli care scormonesc în aceeaşi direcţie” sună sentinţa cunoscută a scriitorului rus.
În aceeaşi direcţie, dar nu cu aceeaşi viteză, şi nici cu aceeaşi forţă. Turgheniev îşi reproşează lenea sa, considerând totuşi că îi vine destul de uşor să scrie; Flaubert rămâne faimos pentru vastele eforturi, pentru modificările fervente şi pentru chinul său în căutarea perfecţiunii.”

George Sand scrie despre o societate „paralizată” şi „demoralizată”, întrebându-se metaforic: „Am decăzut oare atât de mult, încât să nu mai mâncăm nimic dacă nu primim asigurări că nu vom face o indigestie?”


„..ne obligă să ne întrebăm asupra statutului Cărţii Transformate în Film. Ce ne aşteptăm de la ea, la ce serveşte, cui i se adresează? Deşi, vreme de un secol, cinematografia a invadat literatura de toate categoriile, există încă nelinişti legate de această colaborare, ori exploatare.
Dar cinefilii sunt tentaţi să aibă sentimentul că un film bazat pe o carte ar fi un film mai puţin autentic, mai lipsit de puritate, în vreme ce credincioşii cărţilor sunt prudenţi de frica...a ce? A vulgarizării, a simplificării, a pierderii subtilităţii, pentru început; pierderea controlului asupra felului în care tu, în postura de cititor, recreezi personajele şi acţiunea; pierderea experienţei care se petrece în tine, şi într-un moment de tine ales, şi nu în afară, într-un cadru public, şi într-o durată impusă de altcineva.”

Tour de France









“Tour de France”, de Julian Barnes
Editura Nemira, colecţia Babel, Bucureşti, 2008
Traducere din limba engleză de Mihai Moroiu
Turul culturii franceze cu Julian Barnes
Articol participant la Concursul Nemira Babel si la "Promovez lectura" de la Tamada.ro.

Julian Barnes este unul dintre cei mai în vogă scriitori englezi ai momentului şi vorbesc aici nu numai pe plan mondial, cât şi pe tărâmurile noastre. Publicarea lui în colecţia Babel a Editurii Nemira l-a adus în prim-planul publicului cititor din România, cu precădere a publicului tânăr, care îşi destăinuie ultimele cărţi citite prin intermediul site-urilor de cultură, blogurilor sau a recenziilor internautice.
Născut în anul 1946 la Leicester, în Anglia, absolvent de limbi moderne la Oxford, este considerat exemplul cel mai elocvent al literaturii contemporane postmoderniste, mai ales pentru romanele şi povestirile sale. Opere cum sunt Papagalul lui Flaubert (un autor care revine obsedant în opera sa), Anglia, Anglia, Iubire etc., Trois, Pedantul în bucătărie, Arthur & George sunt cele mai exemplificative cărţi ale sale în domeniul ficţiunii.
Pe lângă acestea, fiind şi un cunoscut eseist şi jurnalist, a publicat o serie de articole în diferite reviste, cum ar fi Observer, The New Yorker, The New York Times Book Review, London Review of Books. Aceste articole au fost strânse în mai mult compendii, cele mai reprezentative fiind Scrisori de la Londra, o serie de cronici publicate în calitate de corespondent la Londra pentru The New Yorker în perioada 1990-1995, şi Tour de France.
Cartea asupra căreia am decis să mă aplec este ultima dintre acestea, Tour de France, în care sunt strânse laolaltă articole ale lui Barnes, care proslăvesc dragostea lui pentru Franţa, pe care o consideră o a doua patrie. La auzul titlului cărţii şi deci la prima vedere, speram să fie o carte de călătorie, a descrierii a unui tur al Franţei făcut de autor, mai ales cunoscând savoarea şi frumuseţea scrierii sale din operele de ficţiune. În schimb, avem de-a face cu o colecţie de artă a lui Barnes, care descrie principalele monumente culturale ale Franţei după umila sa părere, centralinzându-şi pledoaria pe Marele Flaubert.
De ce Franţa ? Pentru că pentru Barnes a devenit o a doua ţară, deloc asemănătoare cu Anglia natală, din simplu fapt că are calităţi şi defecte total diferite, dar care atrag tocmai prin această caracteristică. Pe unde călătoreşti, în ce locuri ajungi, mai ales dacă este cu caracter temporar, începi să aprecizi calităţile şi să minimalizezi defectele. De aceea, „să cunoşti o a doua ţară înseamnă să alegi din ea ceea ce doreşti, să descoperi antiteze la viaţa ta cotidiană englezească din inima oraşului, să-ţi alungi simţul responsabilităţii faţă de propria ta ţară şi să-ţi acorzi un răgaz, evitând emoţiile explozive provocate de propriii tăi reprezentanţi publici. Franţa mea parţială are o topografie provincială şi un spirit contradictoriu; o Franţă a regiunilor, mai degrabă decât a centrului, a lui José Bové mai degrabă decât a unui eurocrat bine lustruit, a unui martir catar mai degrabă decât a unui legat papal.”
Într-adevăr, trecând prin subiecte aparent mai puţin elevate, cum ar fi mâncarea franţuzească, cinematografia lui Truffaut sau marele tur ciclist al Franţei şi chiar cântecul francez al anilor ’60, Barnes este interesat de aspecte delicate ale culturii franceze, care au scăpat privirii antecesorilor săi, dar spre care el se poate apleca cu succes, ca un deschizător de drumuri: ţinta literaturii lui Mallarmé, prietenia dintre Turgheniev şi Flaubert, episotolarul Baudelaire, pictura lui Courbet sau corespondenţa lui Flaubert, relaţia dintre el si George Sand.
Savuroase sunt paginile despre mâncarea franţuzească, mai ales că ele vin de al un autor francez, obişnuit cu alte cutume şi obiceiuri culinare. Barnes descrie în preambulul lucrării sale despre „formidabila excentricitate a mâncării. Untul lor era nesărat, carnea mustea de sânge, iar în supă puneau orice, absolut orice. Cultivau roşii perfect comestibile, peste care aruncau apoi oţet puturos; la fel peste salata verde, la fel peste morcovi, la fel peste sfeclă. (...) Pâinea era bună (dar atenţie la unt); cartofii prăjiţi erau buni (dar atenţie la carne); legumele erau imprevizibile. Ce să fi fost boabele acelea, care semănau cu fasolea, dar erau rotunde şi se serveau fierte preatare, cu grăsime şi ... reci! Apoi, pateul: nici vorbă, în el puteau să bage orice; dar nu chiar orice, ca în saucissons, plini de zgârciuri şi noduri, făcuţi parcă din resturile rămase în urma unui ucigaş cu toporul. Şi brânza. Nu, o mie de brânzeturi, din care eu mâncam doar una – Gruyère. În fructe puteai să ai încredere – pe ele n-aveau cum să le strice prea rău; adevărul este că existau nişte mere roşii foarte mari şi zemoase, la care pofteai plin de nerăbdare. Ceapa le plăcea cu mult prea mult. Se spălau pe dinţi cu pastă de usturoi. Camuflau carne şi peşte cât se poate de gustoase în sosuri dubioase, cu denumiri dubioase. Mai era vinul, care semăna foarte tare cu oţetul; şi cafeaua, pe care o uram. Uneori sosea şi un fel de mâncare nociv, incert, care explica foarte bine ce găseai şi miroseai în spatele uşii pătate, din tec, de la les waters, acolo unde te aşteptau două tălpi gigantice din poţelan, cu profil, peste care năvălea un val de apă gigantic, udând chiar şi manşetele suflecate.”
Tema centrală însă este obsesia lui Flaubert pentru perfecţiune atât în domeniul operei sale literare, dar şi în privinţa vieţii personale. Fiind un spirit profund enciclopedic, nu ezita să îşi folosească toate forţele pentru a reuşi să ajungă la un roman pefect, documentându-se personal atât fizic, prin căutarea unor locaşurile perfecte şi reale unde se va petrece acţiunea unei opere ulterioare, dar şi intelectual, prin lecturarea unui număr impresionabil de lucrări, care să îi aducă elementele necesare şi cunoştinţele esenţiale pentru perfecţiune. De altfel, nu numai acestea erau importante pentru el, ci orice element în sine, revenind asupra romanelor sale de multe ori, chiar după publicarea iniţială, considerând că opera nu este desăvârşită cu adevărat niciodată: „Opera”, bineînţeles, însemna scrierea în forma desăvârşită, finală, atât de perfectă pe cât reuşea să o facă Flaubert. Această furie a eliminării greşelilor a continuat mult după publicarea iniţială: pentru ediţia L’Education sentimentale din 1879, a înlăturat o sută douăzeci şi cinci de apariţii ale lui mais, treizeci şi nouă de alors, treizeci şi două de et, treizeci şi unu de puis, douăzeci şi trei de cependant şi aşa mai departe.”
Nu este o carte uşor de citit, mai ales că, în privinţa lui Barnes, te poţi aştepta mereu la altceva, fiind considerat unul dintre puţinii scriitori la care fiecare operă este singulară şi solitară, niciuna nesemanând cu o alta. Însă, Julian Barnes este, pe lângă un scriitor de succes, şi un critic incisiv, care reuşeşte să demonteze toate enigmele legate de viaţa personală a lui Gustave Flaubert, un scriitor enorm, dar cu principii de viaţă ciudate, cu superstiţii şi preconcepţii pe care nu vrea să le schimbe în niciun chip, cu legături prieteneşti susţinute cu toate puterile şi reliefate în abundenta sa corespondenţă şi care, în acest fel, vrea sa îşi păstreze principiile fără a abuza de imaginea sa publică. Este de notorietate că a refuzat în aproape toate prilejurile oferite să se fotografieze (există doar şase fotografii oficiale), într-o epocă în care acest resort de imagine era în vogă şi toate personalităţile se îngrămădeau sa îl folosească şi să rămână pentru posteritate.
Barnes ne dovedeşte că este un publicist de specialitate, însă opera sa ziaristică sau cel puţin cea din această carte suferă de prea multă răceală şi specializare, de ariditate şi spirit conservator, deşi aspectele pe care le analizează sunt interesante şi deschizătoare de drumuri. Pentru un iniţiat în materie, pentru un spirit enciclopedist sau o persoană specializată în literatura franceză a secolului al XIX-lea, cu precădere în opera lui Flaubert, este o lucrare care merită să fie luată în seamă. Iar recitirea lui Flaubert după parcurgerea cărţii lui Barnes devine obligatorie.

duminică, 10 mai 2009

Poze Catalin










Excursie Cota 2000 Bucegi-2 mai



















Plimbare prin Bucuresti-11.04.2009







True Romance



Regia
Tony Scott

Cu
Christian Slater, Patricia Arquette

Articol publicat si pe Filmetari.com.
Dupa un scenariu de Quentin Tarantino, regizat de Tony Scott si cu un scenariu de exceptie, avem un film total rocambolesc, in care destinul personajelor se impleteste aproape fantastic, intr-o urmarire generala dupa o valiza de stupefiante. Si nu aceasta uimeste, pentru ca altfel am fi in prezenta unui film obisnuit de actiune-politist, ci faptul ca, desi realist, personajele interpretate de Christian Slater si Patricia Arquette sunt insotite peste tot de divinitate, de Noroc si scapa celor mai grele incercari, chiar daca nici legea nu mai este de partea lor.

Clarence (Christian Slater) si Alabama (o foarte sexy Patricia Arquette) par a se intalni intamplator intr-un cinematograf chiar de ziua lui. Intra in vorba si ajung in apartamentul lui, unde se petrece una dintre cele mai senzuale si erotice scene de dragoste din istoria filmului, intr-o lumina puternic albastra. Denuntandu-se drept dama de companie, Alabama spera ca el sa o ierte si sa mearga mai departe. Poate o simpla licarire de iubire, o simpla scanteie sa transforme o relatie de doar cateva ore in dragoste inflacarata si pentru vesnicie? Ei ne dovedesc ca se poate.

Si nu numai ca se poate, dar este si o dragoste care trece peste orice obstacol. Dorinta lui Clerance de a-l pedepsi pe fostul peste al sotiei sale prin uciderea lui determina un lant de evenimente care par a nu se mai opri, pentru ca greseala lui nu este omuciderea, ci furtul unei valize pline cu cocaina, care apartine mafiei siciliene, dar dupa care alearga si politia din Los Angeles. Urmeaza scene tipice unui film politist, desi totul ramane centralizat in jurul povestii de dragoste ciudate dintre cele doua personaje principale.

Este o poveste de si despre dragoste asa cum o sugereaza titlul? Depinde de forma de romantism pe care o doreste si o imagineaza fiecare dintre noi. In film, romantismul tine de o forma de masochism si aceasta inseamna ca dragostea dintre personaje trece peste toata violenta, peste tot sangele varsat pentru a ajunge la implinire. Omuciderea, infractiunile, lipsa de prejudecati, chiar de principii face ca iubirea dintre ei sa fie mai mare si mai impresionanta. Si sa nu uitam si ceilalti interpreti cu totul deosebiti: Brad Pitt, intr-un rol scurt de baiat lenes, aproape vagabond si foarte credul, Dennis Hooper in rolul unui politist in retragere, foarte puternic, tatal lui Clarence, Gary Oldman, Christopher Walken si Samuel L. Jackson, in roluri de raufacatori, foarte duri, dar aproape inexistenti sau Val Kilmer, in rolul lui Elvis Presley, mentorul spiritual si alter-ego-ul lui Clarence.

Nota 8/10
Jovi

What Happens in Vegas




Mariaj de Vegas(2008)
What Happens in Vegas

Regia Tom Vaughan

Cu Cameron Diaz, Ashton Kutcher


Un film care mi-a facut agreabila o zi grea, pentru ca a continut exact ingredientele necesare pentru momentele de relaxare necesare: o poveste simpla si uneori neverosimila, dar atat de speciala si care fiecare si-ar dori ca sa fie si realista, o dragoste nascuta din nimic, insa e important ca doi oameni sa se cunoasca un timp mai indelungat pentru ca o relatie sa reuseasca, o Cameron Diaz mereu tanara si aici chiar mai fermecatoare si sexy, un Aston Kutcher care ar impresiona orice femeie prin naturaletea gesturilor si trairilor.

Doua persoane care nu s-au vazut niciodata sufera fiecare pe plan personal. Daca pentru Jack (Ashton Kutcher) suferinta este din cauza serviciului si a vietii dezordonate pe care o duce, chiar tatal sau concediindu-l de la firma pe care o conduce, pentru Joy (Cameron Diaz) cauza este de natura sentimentala: logodnicul ei o paraseste cu cateva zile inaintea nuntii, chiar daca ea ulterior recunoaste ca relatia lor nu a prea adus clipe fericite. Modalitatea de vindecare: plecarea intr-o excursie in Las Vegas, taramul distractiei prelungite.

Nimerind in aceeasi camera, speriati de comportamentul reciproc, fac orice, impreuna cu prietenii cu care au venit, sa scape de celalalt. Numai ca distractia, muzica, dansul si, mai ales, alcoolul in cantitati mari, ii fac sa se arunce in bratele celuilalt si sa faca lucruri neimaginabile intr-un context obisnuit. Si, dimineata, au mari surprize: sunt casatoriti legal si tocmai au castigat la un joc mecanic 3 milioane de dolari. Chiar daca vor sa anuleze casatoria, problema banilor este mai importanta iar judecatorul, inainte sa pronunte anularea, trebuie sa incerce ceva sa salveze casnicia.

Astfel, sunt condamnati la sase luni de incercare de a convietui pentru a vedea daca este, cu adevarat, aceasta casnicie imposibila. Urmeaza scene savuros de amuzante, fiecare incercand sa il determine pe celalalt sa renunte, uneori cu trucuri care amintesc pana si de "Home Alone", insa haioase mai ales in contextul in care sunt folosite. Cursa lor pentru a castiga niste bani este palpitanta, devenind insa in timp o cursa spre fericire si o tentativa iminenta de a-l cunoaste pe cel de langa el.

Este o comedie romantica foarte reusita, mai ales ca exista momente care defineste foarte bine ambele elemente ale acestui gen de filme: comedie pentru ca scenele amuzante sunt suficiente, suculente si film romantic pentru ca povestea celor doua pesonaje prinde si atrage spectatorul pentru ca nu exista nimic tras de par, nimic nerealist, totul putandu-se petrece aievea fiecaruia dintre noi.

Nota 7.5/10
Jovi

joi, 7 mai 2009

P... non-stop

miercuri, 6 mai 2009

Il y a longtemps que je t'aime




Te iubesc mult(2008)
Il y a longtemps que je t'aime/I've Loved You So Long

Regia
Philippe Claudel

Cu
Kristin Scott Thomas
Avem de-a face cu un film frantuzesc trist si deprimant, destul de apropiat ca imagine cu ceea ce vedem in lumea cinematografiei romanesti din ultimii ani. De aceea poate mi s-a parut un film molcom, plin de complicatii psihologice ale tuturor personajelor care sunt in prim-plan, fiecare dintre ei avand de continuat o viata monotona, dar plecand de la o noua aparitie in peisaj: o femeie care tocmai terminase de ispasit o pedeapsa de 15 ani de inchisoare pentru omorarea propriului fiu.

Juliette (Kristin Scott Thomas) este eliberata dupa o perioada lunga de reeducare si crede ca viata ei trista si fara orizont s-a sfarsit. Numai ca agentii de reintegrare sociala o suna pe sora sa, Lea, pentru a o ajuta sa revina cum trebuie in societate. Desi lupta dusa in cadrul familiei a fost dura si s-a incercat ca imaginea ei sa fie uitata pentru totdeauna, Lea isi da seama ca este totusi sora ei si trebuie sa o ajute, in ciuda opozitiei sotului. Totul se schimba pentru ca fiecare are de infruntat prejudecati si de ascuns in continuare secrete care le bantuie si exista sansa sa le tulbure existenta.

Cele doua fiice ale Leei sunt insa mici si nu inteleg de unde a aparut matusa Juliette si pun intrebari indiscrete, la fel ca si prietenii cuplului. Juliette incearca sa ascunda locul de unde provenea si ceea ce facuse, insa intamplarile duc in alta directia. In primul rand, politistul care o supraveghea este foarte amabil si, in curand, intalnirile saptamanale nu se mai desfasoara la Politie, ci in cafenele. In al doilea rand, un profesor coleg si prieten cu Lea isi da seama ca cele spuse de ea doar in gluma sunt de fapt reale, pentru ca si el a petrecut un timp indelungat in inchisoare, dar ca profesor.

Cheia filmului sta insa in marturisirea de catre ea a crimei comise si a circumstantelor si cauzelor acesteia. O crima poate fi facuta din motive umanitare? Chiar daca este asa, ramane totusi o crima in ochii celor din jur si oricine poate judeca pozitiv sau negativ fiinta care a luat viata unei alte fiinte. Numai sora ei incearca sa o inteleaga si sa dovedeasca faptul ca dragostea dintre cele doua este mai importanta decat orice. Kristin Scott Thomas reuseste, la multi ani dupa English Patient, un rol extraordinar de bine incheghat, fiind o aparitie profund trista, incorsetata de greselile trecutului, aproape incapabila sa traiasca in prezent.

Nota 8/10
Jovi