The Wrestler

The Wrestler (2008)

The Wrestler

Regia Darren Aronofsky

In rolurile principale Mickey Rourke, Marisa Tomei

Un film despre care se spune ca este relansarea lui Mickey Rourke si care, intr-adevar, depaseste asteptarile spectatorului simplu, ca mine. Despre actorul de mai sus, nu imi amintesc prea multe, pentru ca nu este unul dintre favoritii mei. In afara rolurilor din "9 saptamani si jumatate" si "Orhideea salbatica", alte filme ale lui nu mi-au atras atentia si mi s-a parut mereu un actor supraevaluat de public. Cu mult mai multa atentie, am cunoscut escapadele sale in lumea alcoolului si a drogurilor. Asa ca am plecat la vizionarea acestui film cu neincredere, chiar dupa primirea de catre Mickey Rourke a Globului de Aur pentru cel mai bun actor in rol principal intr-o drama.

In pofida unui subiect in voga in spatiul american, care a inceput sa prinda si pe la noi, in ciuda senzatiei de falsitate, vorbesc acum de wrestling, filmul dovedeste o sensibilitate extraordinara, pentru ca, de fapt, nu este despre lupte, ci despre puterea unui om de a lupta pentru viata sa si pentru dorintele sale. Randy (Mickey Rourke) este un luptator aflat la sfarsitul carierei sale. Au trecut 20 de ani din momentul in care era campion si acum pare doar un batranel (dar unul cu multi muschi) care se lupta pentru intretinere, dar si pentru mentinerea unei pasiuni care inca il mai bantuie.

In clipa cand face un atac de cord, toate lumea se sparge asupra lui. Incearca sa gaseasca suport in cei din jurul lui, simtindu-se pentru prima data singur cu adevarat. Sunt momentele emotionante ale filmului si neasteptat de sesibile, jucate de un actor care si-a regasit vocatia. In primul moment, cauta alinarea in bratele unei stripteuze, Cassidy, ajunsa si ea la varsta a doua, dar care il simpatizeaza si incearca sa ii fie alaturi. Marisa Tomei face din nou un joc foarte bun, fiind una dintre actritele simpatizate de mine, si este extraordinar cat de bine arata la varsta ei, mai ales intr-un personaj atat de...dezbracat.

In al doilea rand, incearca sa ia legatura cu fiica sa, pe care nu o mai vazuse de mult timp, dar nu este un barbat constant si aceasta il respinge in cele din urma, fapt pe care el il considera o infrangere personala. In momentul cand si Cassidy face acelasi lucru, ia hotararea sa se reintoarca in ring, singurul lucru care ii fusese aproape in toti acesti ani, chiar daca doctorii il avertizasera sa stea departe pentru ca i-ar putea fi fatal. Un final emotionant intregeste un film foarte bun.

Mi-au placut mai multe lucruri la acest film. In primul rand, povestea interesanta si foarte sentimentala, jucata de un actor caruia i-am descoperit o noua fateta, una perfect credibila, mai ales in acest rol: il prinde foarte bine atat personajul luptatorului, cat si cel de vanzator la un supermarket. Pe de alta parte, felul cum a fost filmat, cu o camera in miscare, chiar si in unele momente statice, a creata o aparenta de veridicitate. Chiar ma asteptam ca, la sfarsit, sa ni se zica "Inspired from a true story". Un film despre pierderea tuturor prietenilor si regasirea in singurul lucru care s-a mentinut aproape, indiferent de circumstante.

Nota 9.5/10
Jovi

Milk

Milk - Pretul curajului (2008)

Milk

Regia Gus van Sant

In rolurile principale Sean Penn, Josh Brolin

Sa stabilesc la inceput niste chestiuni, care apar la orice film de acest gen si cu acest fel de subiect. Nu am nimic impotriva homosexualilor, imi sunt indiferenti, ii privesc cu aceeasi ochi ca si pe ceilalti oameni, atat timp nu fac propaganda cu mine sau cu cei din familia mea pentru orientarea lor sexuala. Dimpotriva, am auzit lucruri bune despre multi dintre ei, ca ar fi mult mai pasnici in conceptii si nu fac caz si nu raspandesc ceea ce simt. Cum conceptiile mele religioase sunt strict stiintifice, nu imi pasa de ceea ce gandesc credinciosii sau cei cu conceptii fixe si de care nu se pot dezice. Pe de alta parte, ma simt in pielea mea iubind genul feminin si formele, sentimentele sau zambetul femeilor.

Unul dintre homosexualii care si-au inscris numele in lupta acestora pentru drepturi egale si impotriva discriminarii bazate pe orientarea sexuala a fost americanul Harvey Milk, primul politician homosexual care a fost ales intr-un consiliu orasenesc, lucru care s-a intamplat, dupa nenumarate incercari, in 1977, in San Francisco. Ceea ce este de apreciat este ca si-a declarat nemijlocit orientarea sexuala, fiind ales de cetateni in cunostinta de cauza, chiar daca, in acea perioada, exista o campanie impotriva homosexualilor in toata America, condusa de un senator american, in colaborare cu Biserica Catolica.

Filmul descrie anii '70 ai lui Harvey Milk (Sean Penn), incepand cu ziua cand implineste 40 de ani si pana la moartea lui prin impuscare putin dupa varsta de 48 de ani. La aniversarea de 40 de ani, ii marturiseste partenerului sau, racolat pe loc, Scotty (James Franco), unul dintre sustinatorii sai pentru drepturile homosexualilor, ca nu va apuca 50 de ani, de altfel, o prezicere tragica si foarte reala. Considerand ca nu a realizat nimic trainic in primii 40 de ani, cei doi se muta in San Francisco, intr-un cartier obisnuit, Castro, unde isi deschid o mica firma. Sunt atentionati ca nu este un cartier de gay, insa tocmai aceasta ii invrajbeste si, cu o mare putere de a-si gasi locul in aceasta lume plina de prejudecati, reusesc sa transforme cartierul intr-o comunitate de homsexuali.

Harvey are o capacitate extraordinara de a strange lumea in jurul lui, este un bun orator, astfel incat devine cu timpul liderul homosexualilor si purtatorul lor de cuvant. Ceea ce este paradoxal este ca incepe sa fie sprijinit si de alte paturi sociale: in primul rand, sindicalistii si apoi toti care apara drepturile omului, indiferent de forma lor de manifestare. In acest moment, el devine om politic, incercand sa cucereasca ani la rand un loc in consiliile municipale din San Francisco, pentru a promova interesele unor categorii de oameni defavorizati, in principal, din cauza orientarii sexuale.

In momentul cand ultima sa campanie este un succes, dusmanii homosexualilor se unesc impotriva sa. In principal, senatorul Briggs care initiaza o lege impotriva prezentei in scoli a profesorilor homosexuali sau banuiti homosexuali. Chiar si colegii sai consilieri sunt de acord cu sustinerile lui Milk pentru egalitate de sanse si nediscriminare, cu exceptia lui Dan White (Josh Brolin), care porneste o vendetta personala impotriva acestuia, culminand cu omorul asupra primarului din san Francisco si a lui Harvey personal. O tragedie, care a adus pe strazile orasului 30.000 de oameni, marsaluind cu lumanari aprinse si un nou erou inventat din neant, o persoana care si-a sustinut doar drepturile existente in Constitutia americana: dreptul la propria fericire.

Nu am prezentat mai sus decat o poveste, necunoscuta de cei mai multi dintre noi. Filmul reuseste sa transpuna pe un plan cinematografic de exceptie acest scenariu si este nominalizat la nu mai putin de opt premii Oscar in acest an. Mai ales ca nu este un film despre homosexualitate, ea apare sporadic si fara a provoca indignare, ci un film politic, despre realizarea unei campanii electorale, despre alegeri, despre coalitiile formate dupa acestea, despre renuntarile si intrigile din spatele scenei politice.

Trecand peste nominalizarile de la cel mai bun film, cea mai buna regie (Gus van Sant), cel mai bun actor in rol secundar (Josh Brolin), cel mai bun scenariu original, se cuvine o mentiune speciala pentru Sean Penn. Eu personal, acum peste un deceniu, il stiam doar ca un actor de mana a doua, fost sot al Madonnei. A explodat in roluri extraordinare, precum cele din Mystic River sau 21 Gramms si, din nou, in acest "Milk". Pentru a reusi sa interpretezi o persoana pentru Harvey Milk, mai ales in privinta orientarii sale sexuale, trebuie sa iti schimbi aspectul, felul in care mergi, vocea, gesturile. Sean Penn reuseste de minune, probabil cum nu multi actori ar reusi sa o faca, iar din ceea ce realizeaza nu degaja repulsie, ci doar bunatate, inteligenta, simplitate, hotarare, bun simt politic. Inca sunt in cautarea celui mai bun actor in rol principal, dar, aproape la egalitate cu admirabilul Mickey Rourke, Sean Penn devine favoritul meu.

Nota 9/10
Jovi

Tara mea inventata

"Ţara mea inventată", de Isabel Allende


Editura Humanitas, Bucureşti, 2007

Traducere de Cornelia Rădulescu

Chile-ţara inventată a Isabelei Allende

Moto: “Nimeni nu ştie pentru cine scrie. O carte e un mesaj aruncat într-o sticlă în mare cu speranţa că va ajunge pe celălalt mal”

Cu siguranţă, Isabel Allende nu a vrut să descrie în cartea ei de memorii o ţară atât de asemănătoare României, însă pentru un cunoscător al dulcei noastre patrii a reuşit-o cu prisosinţă. De aici, de departe, ştim foarte puţine despre o ţară îndepărtată, Chile, c care cuprinde o mare parte din coasta de vest a Americii de Sud. Unii au auzit de capitala Santiago de Chile, alţii de numele unor fotbalişti, cum ar fi Ivan Zamorano sau Marcelo Salas, sau de faptul că această ţară a adjudecat, în 1888, misterioasa Insula a Paştelui, „buricul pământului” sau Rapanui, cum i se zice în limba locului. Chile mai deţine şi insulele Juan Fernandez, pe care, în 1704, a fost abandonat marinarul scoţian Alexander Selkirk, cel care i-a inspirat lui Daniel Defoe, romanul Robinson Crusoe. Selkirk a trăit pe insulă mai bine de patru ani, fără papagal dresat şi fără tovărăşia unui băştinaş pe nume Vineri, până când a fost salvat şi dus înapoi în Anglia.

Să începem cu Isabel Allende. Nepoata fostului preşedinte chilian Salvador Allende, s-a născut în 1942 la Lima, în Peru. Îşi petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de cincisprezece ani şi lucrează ca ziaristă. În prezent, locuieşte în California, unde îşi scrie romanele, care apoi sunt publicate în întreaga lume şi a căror acţiune se petrece în mult-iubitul Chile. Publică în 1982, primul său roman, numit Casa spiritelor, care are un mare succes şi devine imediat bestseller. Continuă apoi cu Despre dragoste şi umbră (1984), Eva Luna (1987), Povestirile Evei Luna (1989), Planul infinit (1991), Fiica norocului (1999), Portret în sepia (2000), Zorro (2005), Ines a sufletului meu (2006). În 1994, statul francez i-a acordat titlul de Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres, iar în 2004 a fost primită în American Academy of Arts and Letters. În 2003, publică volumul de memorii, Ţara mea inventată, o adevărată declaraţie de dragoste la adresa patriei sale.

Chiar dacă este o carte de memorii, un roman autobiografic, totuşi „Ţara mea inventată” este o alegorie a dragostei de patrie, care transpare din fiecare cuvând pe care Isabel îl scrie. Cu multiple tare, cu corupţie sau dictaturi aşa-zis democratice suprapuse pe dictaturi militare, Chile este un cămin pentru autoare, cu toate că l-a părăsit de aproape 30 de ani. Revine în fiecare an pentru a găsi poveştile potrivite pentru romanele ei, îl găseşte schimbat, nu are deloc intenţia să se întoarcă într-o ţară considerată din Lumea a Treia, locuieşte departe în America supradezvoltată, dar este casa ei şi caută să o dezvăluie aşa cum ea ştie cel mai bine.

Începută cu descrierea copilăriei lui Isabel (“M-am născut în fumăraia şi măcelul celui de-al Doilea Război Mondial, iar cea mai mare parte din tinereţea mea s-a scurs tot aşteptând ca planeta să se facă ţăndări în momentul în care cineva ar fi apăsat din neatenţie un buton şi-ar fi început să plouă cu bombe atomice”), cartea ne descrie la persoana întâi o întreaga lume: una politică, cu înscăunarea lui Allende, unchiul naratoarei, şi apoi sinuciderea lui şi venirea la putere a dictaturii lui Pinochet; o lume plină de tradiţii, atât religioase, dar mai ales cu privire la stratificarea socială şi familială, profund machistă, în care femeile nu au decât obligaţii, dar şi aceasta în continuă schimbare (de altfel, în 2005, în Chile a apărut primul preşedinte femeie din istoria naţiunii, lucru care pare atât de departe la noi); o lume plină de prejudecăţi şi de obstacole în calea democratizării depline-birocraţie, nepăsare, neimplicare, ipocrizie, dorinţa de emigrare şi nostalgia după pământul natal.

Parţii politice a cărţii nu îi poate lipsi nuanţa subiectivă. Viaţa lui Isabel Allende din Chile capată o schimbare, începând cu anul 1970, când, în ciuda unei scene politice foarte disparate, cu multe forţe dorindu-şi puterea, ajunge la putere Salvador Allende, unchiul său, la limită cu doar 38% din voturi. El a fost cunoscut în epocă drept primul marxist ajuns la preşedinţie într-o ţară prin vot democratic. Numai că încă o ţară comunistă pe plan mondial, chiar aparent democratică, nu era un lucru dorit de către americani. Astfel, administraţia Nixon s-a decis să intervină direct în procesul electoral chilian. Henry Kissinger spunea în acei ani că „n-avea nici un rost să vedem cum o ţară devine comunistă din cauza lipsei de responsabilitate a locuitorilor ei şi să nu facem nimic”.

CIA a pus la cale un plan pentru a evita ca Allende să ajungă la preşedinţie. Mai întâi, a încercat să mituiască nişte membri ai Congresului şi, cum acest proces nu a reuşit, a plănuit ca generalul Rene Schneider, comandantul-suprem al Forţelor Armate, să fie sechestrat de un comando de stânga, de fapt o grupare neofascistă, în ideea de a provoca haosul şi o intervenţie militară. Generalul a murit încasând un glonţ în această încăierare şi planul a avut un efect contrar: un val de oroare a cuprins ţara şi Congresul în unanimitate l-a înscăunat la preşedinţie pe Salvador Allende.

Totuşi, conducerea acestuia nu a fost un succes. Intervenţia americană şi greşelile guvernului lui Allende au dus la o criză economică, politică şi socială extrem de gravă. Inflaţia a atins oficial indicele de trei sute şaizeci la sută pe an, deşi opoziţia susţinea că trecea de o mie la sută. Oamenii se trezeau în fiecare dimineaţă fără să ştie cât va costa o pâine. Prin urmare, în 1973, a avut loc o lovitură de stat militară în urma căreia a venit la putere, pentru o perioadă destul de lungă (16 ani), generalul Pinochet.

Pentru Isabel Allende, cu un nume cunoscut şi urât în acei ani în propria ţară, urmează lunga cale a exilului, mai întâi în Venezuela şi apoi în Statele Unite, unde trăieşte şi astăzi. A fost şi este o luptătoare, puţine persoane ar fi încercat şi reuşit să ia viaţa de la capăt la o vârstă respectabilă, peste 40 de ani, să îşi schimbe profesia şi să se gândească la faptul că scrisul este menirea ei. A reuşit, iar romanele ei sunt din ce în ce mai citite în toată lumea.

Chile este renumită a fi „pais de poetas”-ţara poeţilor, ca să găsim prima asemănare izbitoare cu România, în care fiecare concetăţean al nostru s-a născut poet. Iată ce spune Isabel Allende: „Suntem un popor cu suflet de poet. Nu e vina noastră, ci a peisajului. Când te naşti şi trăieşti într-o natură ca a noastră, nu te poţi abţine să nu faci versuri. În Chile, dacă dai de o piatră deoparte, în loc de şopârlă apare un poet sau un rapsod popular. Îi admirăm, îi respectăm şi le suportăm maniile.” Numai că toate spusele lui Isabel Allende sunt acoperite de fapte şi de mari autori care au dus renumele statului Chile în toată lumea. În primul rând, Gabriela Mistral, cea care a câştigat primul premiu Nobel pentru literatură în 1945. Însă cel mai faimos poet chilian este Pablo Neruda, care a primit, de asemenea, premiul Nobel în anul 1971 (motivaţia juriului fiind "pentru opera lui, care, cu sufletul unei forţe elementare, dă viaţă destinului şi viselor unui întreg continent") şi este recunoscut în toată lumea ca unul dintre cei mai mari poeţi ai secolului al XX-lea şi cel mai bun descriptor al patriei sale:
„Noapte, zăpadă şi nisip dau formă
îngustei mele patrii,
tăcerea toată se găseşte în lungimea ei,
toată spuma îi iese din barba marină,
tot cărbunele o acoperă de săruturi misterioase.”

Asemănarea cu ţara noastră continuă cu exemple pe care le găsim pe lângă noi în fiecare zi: „În afară de funeralii, poveşti macabre şi telenovele, mai avem şi crimele, subiect interesant de discuţie oricând. Ne fascinează psihopaţii şi asasinii; dacă sunt din clasa de sus, cu atât mai bine. „Avem memorie scurtă pentru crimele de stat, dar nu uităm niciodată păcatele marunte ale aproapelui”, spunea un faimos jurnalist.”. Un Chile în care modul cel mai potrivit de a-ţi creşte copiii era ţinând cureaua într-o mână şi crucea în cealaltă, situaţie schimbată pe alocuri acum, insă nu în totalitate. Un Chile în care bărbaţii aveau toate drepturile, iar femeile trebuiau sa stea la cratiţă, nu puţine fiind momentele când violenţa domestică era o obişnuinţă pentru motive simple, dar tradiţionale, cum ar fi dacă supa nu era destul de fierbinte.

O lentoare naţională a cuprins locuitorii acestei ţări, după ce dictatura lui Pinochet a dispărut în anii 1989-1990. Deşi iniţial, ca şi în România, dorinţa de a participa la viaţa politică a determinat exoduri uriaşe la primele alegeri libere, greve sau mişcări stradale pentru orice nimic, totul s-a schimbat în anii din urmă, populaţia înţelegând că mecanismul democratic se miscă de la sine: „Acum însă nu ne mai pasionează politica, o menţionăm doar pentru a ne plânge de guvern, altă activitate naţională predilectă. Nu ne mai ducem la vot cu religiozitatea cu care o făceam când până şi muribunzii ajungeau pe targă la urne pentru a-şi îndeplini datoria civică. (…) Tineretul nu e deloc intersat de scheme politice fosilizate care ne vin în secolul al XIX-lea; tot ce vrea este să se distreze şi să-şi prelungească adolescenţa cât mai mult posibil, să zicem până la patruzeci sau cincizeci de ani. Temele care au înlocuit politica în rândul chilienilor sunt banii, care lipsesc tot timpul, şi fotbalul, pe post de consolare. Chiar şi ultimul analfabet poate recita pe de rost numele tuturor jucătorilor din istoria noastră şi are propria lui opinie despre fiecare.”

Nu numai pagini serioase, descripitive sunt în această carte de memorii. Găsim pagini pline de umor despre o serie de tradiţii din ţara natală sau despre religia, omniprezentă şi totuşi nepracticată, pagini sarcastice despre tendinţa chilienilor de a se considera centrul Americii Latine, cu totul diferiţi de vecinii lor, sau chiar „buricul pământului”. Pasajele referitoare la Biserica Catolica din Chile sunt savuroase şi pline de un şarm deosebit: „Duminica bisericile sunt pline şi Papa este venerat, deşi nimeni nu îl bagă în seamă în ce priveşte părerea lui despre anticoncepţionale, pentru că se porneşte de la ideea că un bătrân celibatar, care n-are nevoie să-şi câştige pâinea, nu poate fi expert în această chestiune delicată.”

Închei prin cuvintele sarcastice despre sufletul poporului chilian, care îşi consacră supremaţia mondială, aşa cum şi mulţi compatrioţi ai noştri o fac, cu toate că suntem doar o neghină, ca şi chilienii, pe uriaşul mapamond: „Depărtarea ne conferă o mentalitate insulară şi frumuseţea extraordinară a locurilor ne face înfumuraţi. Ne credem centrul lumii - după noi, Greenwich ar trebui să fie la Santiago – şi întoarcem fundul Americii Latine, comparându-ne mereu cu Europa. Suntem autoreferenţiali, restul universului nu există decât pentru a ne bea vinul şi a face echipe de fotbal pe care să le batem.”

O carte frumoasă, care ne dezvăluie o parte a lumii pe care ne-am dori să o cunoaştem mai bine, mai ales că oamenii de acolo şi concepţiile lor par atât de similari românilor. O ţară inventată anume pentru romanele lui Isabel Allende.

The Mistress of Spices

Stapana mirodeniilor (2005)

The Mistress of Spices

Regia

Paul Mayeda Berges

In rolurile principale Aishwarya Rai

Desi pleaca la drum cu o poveste fantastica, departe de lumea reala, cu toate ca actiunea se petrece in zilele noastre, in San Francisco, totusi a rezultat un film dulce, cu o poveste romantica dintre doua persoane total diferite si care ascund fiecare secrete care le determina actiunile si chiar viata.

In copilarie, Tilo (Aishwarya Rai) avea viziuni si le folosea pentru binele comunitatii. Numai ca talharii au incercat sa o rapeasca pentru a o folosi in cautarea unor comori.Fuge si este salvata de un fel de secta a mirodeniilor, unde este invatata totul despre acestea, dar, in schimb, trebuie sa respecte toata viata anumite reguli, cum ar fi: sa nu iasa niciodata din magazinul pe care il va avea, sa nu atinga pielea nici unei persoane sau sa foloseasca cunostintele dobandite numai pentru altii, nu si pentru propria persoana.

Ajungand in America, incearca din toate puterile sa respecte regulile, ajutand, cu darul ei de clarvazatoare, pe toti clientii sai. Numai ca, intr-o zi, zareste pe geam un motociclist, pe Doug (Dylan McDermott), si el purtator al unui trecut misterios, pe care inca nu l-a inteles. Regulile sunt incalcate, iar intreaga ei viata este data peste cap, iar, in curand, trebuie sa aleaga intre dragoste si o viata echilibrata, alaturi de mirodenii.

Aflam multe despre condimente si mirodenii, lucruri necunoscute, fiecare dintre acestea fiind in legatura cu un sentiment uman: „ Sofranul - este pentru noptile singuratice, pentru a straluci si a atrage dragostea in viata ta. Scortisoara - este cea care leaga prietenii. Chendra, praful pomului de nisip, te ajuta sa scapi de durerea amintirilor”. Aishwarya Rai este la fel de frumoasa cum o lauda indienii, merita urmarita macar numai pentru acest lucru. Un film relaxant, fara mari pretentii, bun insa pentru o dupa-amiaza de week-end, impreuna cu partenerul/partenera.

Nota 6/10
Jovi

Harta arsa

"Harta arsa", de Kobo Abe

Editura Polirom, Iasi, 2006

Traducere de Angela Hondru

Moto: „Omul n-are nevoie decât de o hartă în viaţă. Lumea aceasta e o pădure, o junglă în care mişună animale sălbatice şi insecte otrăvitoare. Trebuie s-o apuci numai pe cărări bătătorite, să treci numai prin locuri în care te afli în deplină siguranţă.”

Cealaltă carte a lui Kobo Abe pe care vreau să vi-o prezint, Harta arsă, a fost publicată în 1967 şi reia teme esenţiale ale operei acestuia. În primul rând, relaţiile interumane şi natura indentităţii personale, temă existentă în romanul anterior, Chip străin, publicat în 1964.

În al doilea rând, făcând o paralelă cu Femeia nisipurilor, găsim şi aici tema „dispariţiei” unei persoane, numai că pe cu totul alt nivel. În vreme ce în primul roman, îl găsim pe dispărutul Junpei şi angoasele sale pentru revenirea în planul realităţii, în acest al doilea roman al lui Abe, suntem de cealaltă parte a baricadei: se caută un dispărut, cititorul se află în planul realităţii imediate al celor care caută un om, care îşi schimbă vieţile pentru a găsi cauzele unei dispariţii bizare şi plină de neprevăzut.

Cel care dispare este domnul Nemuro, o persoană despre care nu putem cunoaşte nimic, din dezvăluirile celor prezenţi. Chiar dacă, în final, viaţa lui cea nouă ne este desluşită dintr-un jurnal personal, rămâne o necunoscută, o persoană plecată într-o zi obişnuită de muncă spre serviciu şi a cărui identitate se pierde, dar amnezia personajului pare a aduce liniştea sufletească.

După şase luni de la acest incident, soţia sa angajează un detectiv particular pentru găsirea acestuia, fără a-i oferi multe speranţe, aproape nici un indiciu şi doar tentaţii personale. O aparent tânără vaduvă sexy, alcoolică, nepăsătoare, ce pare mai mult doritoare de senzaţii tari decât de investigarea unui caz grav în care dispăruse soţul ei. Aceste senzaţii sunt cel mai bine exprimate de detectivul angajat, căruia iniţial nu i se pare decât o misiune de rutină, destinată eşecului, dar care este prins într-o lume paralelă, care îl face să îşi piardă propria identitate: „Privind-o din nou, oarecum stânjenit, mi-am dat seama că nu-mi place deloc. Era foarte calmă şi stăpână pe sine. Zâmbetul uşor, aproape indescifrabil, parcă-i era lipit de chip… Părea să exprime o oarecare mulţumire legată de dispariţia soţului ei… Sau poate că, după jumătate de an de necazuri şi disperare, s-a defectat resortul care-i controla voinţa şi ajunsese la un fel de resemnare simţindu-se abandonată…”

Să nu uităm însă harta pe care i-o dă detectivului, care dă titlul cărţii şi poate rezolva misterul acesteia. Existenţa acestei hărţi este esenţială. Fără ea, detectivul ar pleca la luptă fără nici o armă şi, astfel, ghidul pe care îl dă aceasta ar putea fi cheia misterului. Însă, gradul ei de uzură şi faptul că, de la început, a fost concepută greşit, ne dă măsura direcţiei greşite în care evoluează povestea dispariţiei.

Cartea nu se ridică la nivelul celei prezentate anterior, pentru că aura de mister ce se vrea a exista pur şi simplu nu există. Dacă menţiunile făcute pe coperta exterioară te-ar putea atrage („un roman plin de imaginaţie”, „o poveste horror delirantă”, „o adevărată operă de artă”), realitatea este cu totul alta. Kobo Abe reuşeşte şi aici să intre în interiorul psihicului uman, în pricipal în cel al detectivului particular, al cărui scop este de a înţelege personalităţile celor care îi sunt subiect de cercetare, mai abitir decât a dezlega povestea dispariţiei: „Eu n-am dat dovadă de prea mult zel în ceea ce-l priveşte pe EL, căci ceva, şi nu i-aş spune neglijenţă, mi-a amorţit zelul şi n-am mai putut face nimic…şi numai clienta mea era de vină. Pentru mine, adevăratele motive ale clientei, şi nu locul pe unde se afla cel dispărut, EL, constituiau elementul ofensiv şi dubios. Şi încă tot nu sunt convins că scopul anchetei solicitate n-a fost simulat tocmai pentru a tăinui ascunzişul LUI.”

Până la urmă, deşi romanul are personaje bine reliefate şi ale căror acţiuni sunt descrise cu multe amănunte, acestea nu contează în dispariţia propriu-zisă. Aici greşeşte Kobo Abe în alcătuirea poveştii. Aflăm că toata construcţia frumoasă a romanului nu are nici o cauză, nici un efect. Tot ce ni s-a dezvăluit în primele 250 de pagini, pierdem la final: dispărutul nu a suferit decât de o formă de amnezie, care l-a făcut liber pe lume, iar detectivul, soţia, fratele, şeful, subalternul, chelneriţa devin din personaje principale unele secundare, ale căror acţiuni, circumscrise cazului poliţienesc, devin inutile.

„Deodată, o durere paralizantă îmi tâşni dinspre ceafă spre frunte. Răul de care, din fericire, uitasem de când venisem aici îşi croia din nou drum pornind din capul pieptului. Nu mai exista nici o îndoială că-mi uitasem şi propriul nume. Singurul lucru care mi-a mai rămas îl constituia conştiinţa faptului că eram totuşi EU. (…)
Nu ţineam deloc să-mi aflu numele şi adresa înainte de a şti cine sunt, dar deocamdată n-aveam de ales…trebuia să merg mai departe. Mi-am împrăştiat tot ce-aveam în buzunare pe masă, la întâmplare.
O batistă…chibrituri…ţigări…un nasture care a căzut de la mâneca hainei, ochelari de soare…o insignă mică triunghiulară…şi un colţ de hârtiuţă pe care era schiţat ceva.”

Prin urmare, literatura lui Kobo Abe nu este una exotică, ci una profund existenţialistă. Cu o capodoperă, Femeia nisipurilor, dar şi cu romane care lasă de dorit, cum ar fi cel de mai sus, Harta arsă. Chiar dacă laureatul japonez al premiului Nobel pentru literatură, Kenzaburo Oe, de altfel, unul dintre prietenii săi, spunea despre Abe că ar fi trebuit să primească premiul în locul său, totuşi operele sale literare, deşi de foarte mare valoare, nu le pot depăşi pe cele ale lui Kafka sau Faulkner.

Suna no onna

Femeia nisipurilor (1964)
Suna no onna

Regia

Hiroshi Teshigahara

In rolurile principale Eiji Okada, Kyoko Kishida, Koji Mitsui

Driving Miss Daisy

Soferul Doamnei Daisy (1989)

Driving Miss Daisy

Regia

Bruce Beresford

In rolurile principale Morgan Freeman, Jessica Tandy

Articol publicat si pe FilmeTari.com.

Un film deja clasic, castigatorul premiului Oscar pentru cel mai bun film in anul 1990, Drioving Miss Daisy este o pelicula despre cum prejudecatile rasiale pot influenta gandirea unui om, dar si cum cunoasterea unei persoane pot darama aceste prejudecati. Este un film dulce, molcom, care curge firesc si este o delectare pentru privitor, desi poate parea unul pentru o alta varsta decat a mea.

Jessica Tandy, castigatoarea premiului Oscar pentru acest rol, interpreteaza o vaduva evreica, din anii '50, cu principii bine puse la punct, care insa nu mai este lasata sa conduca masina personala, deoarece un mic incident ii pune la indoiala capacitatea de a fi atenta la volan. Fiul ei, ajuns un mare industrias, nu poate decat sa ii angajeze un sofer negru, si el la o varsta inaintata, interpretat de unul din actorii mei favoriti, Morgan Freeman.

Relatia dintre ei se dovedeste la inceput dificila. Pe de o parte, Miss Daisy nu accepta ideea ca nu mai poate conduce si nu mai este lasata sa faca asta si incearca sa il respinga pe Hoke, sa mearga in continuare pe jos sau cu tramvaiul la magazine, insa el persevereaza. Incet-incet, ii castiga simpatia, chiar daca, in acei ani, relatiile albi-negri nu treceau de pragul stapan-servitor. Numai ca, in timp, dupa aparitia si prelegerile lui Martin Luther King, relatia dintre cei doi devine de prietenie si respect reciproc, inclusiv dupa ce Miss Daisy imbatraneste si mai mult si este trimisa intr-un azil de batrani.

Desi reliefeaza foarte bine gandurile a doi oameni complet diferiti, intr-o perioada critica a Americii, la granita intre rasism, modernitate si libertatea opiniilor, filmul pierde momente care pareau interesante, insa sunt trecute cu vederea. Cum ar fi, momentul cand Hoke este invatat sa citeasca sau acel Craciun petrecut de Miss Daisy la baiatul sau, care putea deveni un moment savuros. Dar...un film interesant si cu multe mesaje privind prietenia fara bariere de gandire inchistata in prejudecati.

Nota 8/10
Jovi

Un an de blog-multumiri

Un an de blog-multumiri

Acum un an, pe 24 ianuarie 2008, inauguram acest blog, dorind sa scriu toate impresiile mele despre filme. Apoi, m-am gandit sa scriu despre carti, sa postez muzica, sa adaug clipuri de umor, sa public imagini si ganduri despre piese de teatru, spectacole din Campina sau de aiurea.

Si au fost cateva si pot enumera, din cele 297 de posturi:
-215 filme comentate, din care vreo 10 de nota 10;
-29 de carti despre care am scris impresii;
-4 documentare care mi-au atras atentia si le-am oferit celor care ma citesc;
-citatul anului, din Amos Oz, dintr-o carte pe care a citit-o Codrut;
-4 pagini de imagini, majoritatea cu Cata;
-12 clipuri din muzica ce imi place mie;
-doar doua piese de teatru (slaba performanta);
-27 momente de umor.

Acum, la un an distanta, m-am gandit sa multumesc unor oameni, site-uri sau bloguri care m-au sprijinit, m-au ajutat sau m-au tolerat in acest timp. Si, in acelasi timp, imi cer scuze celor pe care ii uit sau nu ii enumar in insiruirea de mai jos. E o lista facuta instant, fara prea multa responsabilitate:

-in primul rand, familiei mele, Cata si Miha, care m-au lasat sa-mi satisfac acest viciu, pana la urma, pierzand (sau castigand?), in aproape fiecare zi, o ora-doua pentru comentariile pe care le fac. Ii iubesc pe amandoi;

-lui Iulian, pentru ca, fix, acum un an, m-a ajutat sa aleg numele “jovimpresii”, precum si aspectul blogului. De asemenea, pentru cat m-a ajutat in ultimii cativa ani in domeniul informaticii, total necunoscut pentru mine;

-lui Dan R, care pentru mine a fost si este un model. Recunosc ca m-am inspirat de la el si a pornit totul de aici.

-lui Codrut si blogului lui, pentru mai multe motive: ca a fost si este un exemplu pentru mine in privinta scrisului. Nu o sa il egalez pentru ca el are talent, iar eu nu. Dar am facut un blog si datorita lui, scriu despre carti si datorita lui, sunt publicat si datorita lui. Etc. Cititi blogul lui, e mult mai interesant (si sotiei lui, Corina, care ne e asa de buna prietena).

-lui Eddie, pentru frumoasa imagine care apare pe prima pagina a blogului meu;

-multor prieteni care ma sustin si ma citesc. Si enumar doar cativa, cei mai importanti: Lau+Aura, Ghita+Nikki, Ionut+Nico, Ionut, Mihaela de la Pitesti, Geta, Gabi, Daniel+Vio, Cip.

-celor doi directori de la P., pe care ii simt aproape atat profesional, cat si personal. Nu vreau sa le dau numele, stiu ca ei ma citesc si le multumesc mult-mult pentru cat ma sustin si imi tolereaza greselile.

-multor prieteni de la judetean, care imi citesc articolele sau, daca nu, ii simt aproape: Iulian ( si sotia lui), Mihaela, Cristina, Cornelia, Laura, iar Cornelia, Remo.

-altor prieteni, care imi sunt aproape de mai mult timp, inca inaintea acestui blog, dar pe care ii plictisesc zilnic cu recenziile mele si care inca nu sunt plictisiti (cel putin, pe fata): vorbesc aici de prietenii de pe Dacia4ever si Prietenie. Nu as vrea sa ii numesc pentru ca ei se stiu si sigur as uita pe vreunul si nu vreau. Ei se stiu si le multumesc.

-domnului Dochia si Revistei Noua din Campina, care ma publica din luna septembrie 2008 si ma determina sa scriu frumos, sa citesc atent si sa comentez pertinent.

-editurii Nemira si blogului www.nemirabooks.ro, care, in cazul primei, imi trimite carti la fiecare concurs si care, in al doilea caz, imi publica articolele.

-site-ului www.bookblog.ro, care imi publica aproape saptamnal recenziile despre carti in cadrul Revistei blogurilor.

-prietenilor de aiurea de pe Internet, pe care i-am cunoscut virtual cu prilejul acestui blog: Monica, Tomata cu scufita, Jean Bica si ale caror bloguri va invit sa le vizitati.

Cam atatea multumiri voi posta azi.

LA MULTI ANI, Jovimpresii.blogspot.com !!!

In Bruges

In Bruges (2008)

In Bruges

Regia Martin McDonagh

In rolurile principale Colin Farrell, Ralph Fiennes, Brendan Gleeson

Nu stiu de ce tot am amanat filmul asta, probabil unul dintre motive a fost ca nu mi-a placut cum s-a prezentat la Globurile de Aur Colin Farrell si nu intelegeam de ce un actor ca el ar putea lua marele premiu pentru cea mai buna interpretare masculina. De asemenea, tema filmului parea neatragatoare: doi oameni care se ascundeau intr-un oras european dupa comiterea unei crime. Se pare ca m-am inselat, in mare parte.

Actiunea se petrece in frumos oras medieval Bruges, ce, aflam din film, este cel mai bine pastrat oras din Evul Mediu din Belgia. Doi criminali platiti ajung aici, plecand in Londra unde au comis un asasinat asupra unui preot. Numai ca un glont ratacit al lui Ray (Colin Farrell) a ajuns intr-un baietel aflat din greseala in biserica. Crima aceasta nedorita este cosmarul lui Ray. Plange, se chinuie, incearca sa se sinucida. Pe deasupra, orasul in care se afla ii displace total.

Spre deosebire de el, celalalt barbat, Ken, cu o interpretare placuta a lui Brendan Gleeson, este indragostit de cultura care izvoraste din fiecare zid si edificiu din Bruges. Chiar daca sunt controlati de la distanta de seful lor, un om fara scrupule si foarte principial, Harry (Ralph Fiennes), fiecare din ei incearca sa isi vade de viata si de ganduri. Singura solutie ca Ray sa isi revina este sa se refugieze in bratele unei femei si cu o bere blonda in preajma, la una din teresele din centrul orasului.

Astfel, o intalneste pe Chloe, o blonda misterioasa si sexy, nu neaparat frumoasa, care filmeaza in oras un film, impreuna cu un pitic. Aceasta il cucereste si el pleaca, impreuna cu Ken, intr-un vartej de intamplari, cu droguri, violenta, prostituate. Totusi, telefonul mult-asteptat de la Harry apare si ordinul este neasteptat: pentru moartea copilului din biserica, Ray trebuie sa moara la randul sau. Incercarea lui Ken de a-l ucide coincide cu incercarea lui Ray de a se sinucide. Ambii esueaza initial si aceasta parte a filmului devine cea mai interesanta, intrucat acum sunt reliefate cel mai bine personalitatile personajelor, umorul lor sau panta lor tragica.

Prin urmare, am vizionat un film extrem de bine pus la punct, atat prin scenariu, regie, imagine, dar si prin interpretare, simtul umorului sau simtul dramatic al personajelor. Colin Farrell isi face rolul, nu este specataculos, insa ca tot filmul te prinde, te atrage si, indiferent de greselile trecutului, ajunge sa iti placa personajul interpretat de el. Ca sa nu mai spun de Ralph Fiennes, ce apare numai in ultima jumatate de ora, dar face un rol superb. Bruges este un oras superb, bine incadrat in film, trebuie vizitat. Aaaa, mi-a placut mult si Chloe.

Nota 8.5/10
Jovi

Nominalizarile la Oscar 2009

Ieri s-au facut nominalizarile la Oscarurile anului 2009, gala care se va desfasura pe data de 22.02.2009. O sa le enumar mai jos pe cele mai importante, urmand ca dupa ce vad cele mai multe dintre filme, sa precizez si favoritele mele.

Actor in rol principal:
-Richard Jenkins, in The Visitor

-Frank Langella in Frost/Nixon
-Sean Penn, in Milk

-Brad Pitt, in The Curious Case of Benjamin Button
-Mickey Rourke, in The Wrestler

Actor in rol secundar:
-Josh Brolin, in Milk
-Robert Downey jr, in Tropic Thunder

-Philip Seymour Hoffman, in Doubt

-Heath Ledger, in The Dark Knight
-Michael Shannon, in Revolutionary Road

Actrita in rol principal:

-Anne Hathaway, in Rachel Getting Married

-Angelina Jolie, in Changeling
-Melissa Leo, in Frozen River

-Meryl Streep, in Doubt

-Kate Winslet, in The Reader

Actrita in rol secundar:

-Amy Adams, in Doubt

-Penelope Cruz, in Vicky Cristina Barcelona

-Viola Davis, in Doubt
-Taraji P. Henson, in The Curious Case of Benjamin Button

-Marisa Tomei, in The Wrestler

Cele mai bune filme de animatie:

-Bolt

-Kung Fu Panda

-Wall-E

Cel mai bun film:

-The Curious Case of Benjamin Button

-Milk

-Frost/Nixon

-The Reader

-Slumdog Millionaire

Cel mai bun regizor:

-Danny Boyle pentru Slumdog Millionaire
-Stephen Daldry, The Reader

-David Fincher-The Curious Case of Benjamin Button

-Ron Howard, Frost/Nixon
-Gus Van Sant, Milk

Cel mai bun film strain:

-Der Baader Meinhof Komplex-Germania

-Entre les murs-Franta
-Revanche-Austria

-Okuribito-Japonia

-Vals Im Bashir-Israel

O lista completa a nominalizarilor la

http://www.oscar.com/nominees/?pn=nominees

The Curious Case of Benjamin Button

Strania poveste a lui Benjamin Button (2008)

The Curious Case of Benjamin Button

Regia

David Fincher

In rolurile principale Brad Pitt, Cate Blanchett

Din cand in cand, trebuie sa ma impresioneze si pe mine un film in asa fel incat sa nu ii gasesc nici un cusur, chiar daca povestea este una fantastica, dramele personajului principal sunt atat de apropiate fiecarei fiinte umane, incat uiti ca trasnformarile acestuia sunt inversate si ca se sustrage total realitatii. Din ce in ce mai mult, Brad Pitt imi ofera imaginea unui actor complet, lepadandu-ma de credinta tineretii ca nu este decat un "play-boy" cu roluri slabe si multe zambete.

Inspirat dintr-o povestire a lui F. Scott Fitzgerald, filmul ni-l prezinta pe Benjamin Button, un barbat care se naste deja batran si isi traieste viata invers decat ceilalti oameni. Prea batran sa mearga, incepe viata in carje si intinereste in fiecare an, pentru a se transforma in barbat matur, apoi tanar, adolescent si il privim pana in ultimele clipe ale vietii, cand moare ca un bebelus (moment in care sotia mea a izbucnit in plans). Pentru cei din jurul lui, totul este o minune, pentru unii neplacuta, cum ar fi pentru tatal lui, care, vazandu-l, incearca sa scape de "micul batran", lasandu-l la usa unui azil de batran, condus de o negresa, Quennie, care ii devine mama adoptiva lui Benjamin.

El "creste", sau mai bine zis intinereste cum vezi cu ochii. Leaga prietenii cu batranii de la azil si ii priveste cum mor, in timp ce el o ia in sens invers. Intr-o zi, o cunoaste pe Daisy, nepoata unei doamne de la azil si se indragosteste de ea, desi diferenta de varsta in acest moment este enorma, dar el are aceeasi minte de copil ca si ea. Este fata si apoi femeia pe care o va iubi pana la moarte, chiar daca sunt perioade destul de lungi in care cei doi sunt departe atat fizic, dar si sufleteste.

Odata cu atingerea unei varste la care poate munci si trai singur, decide sa plece ca marinar pe o remorcher, ajungand in Rusia sovietica a anilor '30, in apropierea celui de-al doilea razboi mondial. O cunoaste acolo pe Elizabeth Abbott, o femeie casatorita, al carui amant devine in fiecare noapte, gasindu-si iubirea in bratele ei, pana cand ea dispare pentru totdeauna. Cunoaste ororile razboiului, cand fiecare vas, cat de mic, este trecut in slujba marinei americane. Se intoarce inapoi in America, unde o va reintalni pe Daisy, ajuns acum o dansatoare apreciata de balet si o femeie usuratica, care nu il doreste in preajma ei.

Dupa un accident teribil, ea nu mai poate dansa, iar cei doi ajung in cele din urma unul in bratele celuilalt. Iubirea lor atinge punctul culminant si se pare ca nimeni si nimic nu mai poate sta impotriva lor. Numai ca drama lui personala se accentueaza in clipa cand afla ca ea este insarcinata si isi da seama ca nu poate deveni un tata responsabil atata timp cat el intinereste, va fi in curand un adolescent si apoi copil, iar Daisy nu va avea puterea sa creasca doi copii. Si dispare.

Ideile frumoase sunt multe, asa cum sunt si cele triste: una dintre ele este ca o astfel de viata poate ne-am dori-o fiecare dintre noi, sa te nasti batran, sa inveti totul despre viata in timp, pentru ca in tinerete sa te afli in toata puterea si intelepciunea necesara, iar si mai bine este ca stii in orice moment care va fi clipa cand vei muri. Pe de alta parte, tragedia acestei vieti inversate este ca nu ii poti pastra pe cei apropiati langa tine, ei imbatranesc, mor, iar tu doar ii privesti si...intineresti.

Pe langa momentele comice sau cele fantastice ale filmului, acesta este o alegorie si o meditatie la adresa conditiei umane, a vietii. Perspectiva inversarii acesteia aduce mai mult accent asupra unor aspecte care ar fi neglijate sau tratate cu mai mult indiferenta atunci cand viata curge normal: dorinta de a munci, pofta de iubire si de sex, fidelitatea aratata unei singure persoane si dupa ce aceasta imbatraneste, chiar daca eroul nostru intinereste, dorinta de a experimenta orice, in orice conditii. Ajutat de un scenariu foarte interesant si de interpretarile exemplare ale lui Brad Pitt si Cate Blanchett, filmul devine favoritul meu pentru premiul Oscar in acest an.

Nota 10/10
Jovi

The T-Mobile Dance

Extraordinara desfasurarea de forte, chiar daca clipul a fost regizat.
Ar fi fost splendid ca asemenea scene sa existe in realitate, ca oamenii sa fie insufletiti de sunetul muzicii, fara a le pasa de parerea celor din jur.

Multumesc, Marlena, pentru clip.

Femeia nisipurilor

"Femeia nisipurilor", de Kobo Abe


Editura Univers, Bucuresti, 2007

Traducere de Emil Eugen Pop

Moto: “Prea bine, în cazul acesta o să fiu eu primul care fuge!”

Literatura japoneză apare cititorului român ca fiind una exotică, deşi istoria sa datează de două milenii, timp în care a împrumutat masiv din cea chineză, pentru ca apoi să se detaşeze ca o literatură de sine-stătătoare, autorii şi operele sale reuşind să atragă aprecierea publicului mondial, precum şi numeroase premii. Puţine persoane au auzit de teatrul „kabuki”, apărut în capitala Edo (astăzi Tokyo), de genul tradiţional de poezie japonez, haiku, sau de autori precum Kawabata Yasunari şi Oe Kenyaburo, laureaţi ai premiului Nobel pentru literatură. Unul dintre cei mai populari, dar şi controversaţi scriitori în acest moment, chiar şi în România, este Haruki Murakami, autor al unor romane cum ar fi „Pădurea norvegiană”, „Cronica păsării arc”, „În căutare oii fantastice” sau „Iubita mea, Sputnik”, criticate pentru comercialitate şi neîncadrarea într-un anumit gen literar, dar recunoscute ca literatură de calitate în Occident.

După ce am început incursiunea în literatura japoneză cu Junichiro Tanizaki („Jurnalul unui bătrân nebun”) şi Hisashi Inoue („Peripeţiile bunului părinte Mockinpott”), ambii deosebit de savuroşi, autorul asupra căruia am ales să mă aplec este Kobo Abe (安部公房), considerat de The New York Times „scriitorul japonez cu cea mai mare reputaţie internaţională”. Pe numele său adevărat Kimifusa Abe, s-a născut la Tokyo la 7 martie 1924, dar crescut la Mukden, în Manciuria, regiunea din nord-estul Chinei, deţinută pentru o scurtă perioadă de timp de japonezi. A fost un spirit enciclopedic, fiind romancier, dramaturg, director de teatru, fotograf, inventator, cu studii aprofundate de medicină, pe care însă nu a practicat-o niciodată. A aderat la ideologia marxistă şi a intrat în Partidul Comunist Japonez, de unde este exclus în 1960.

A publicat primul său roman în 1948, iar în 1951, a obţinut Premiul Akutagawa pentru romanul „Kabe” (Zidurile), o carte în care criticii au detectat influenţe kafkiene, care, de altfel, este o caracteristică a întregii sale opere. Recunoaşterea internaţională s-a produs în 1962, odată cu apariţia romanului „Sunna no onna” (Femeia nisipurilor), nu numai pentru valoarea sa literară incontestabilă, ci şi pentru că, prin colaborarea cu regizorul Hiroshi Teshigahara, filmul cu acelaşi nume a cucerit Marele Premiu la Festivalul de la Cannes. Creaţiile ulterioare nu au atins nivelul acestui roman, însă nu sunt lipsite de valoare literară: Tanin no Kao (Chip străin), Moyetsukita chizu (Harta arsă), Hakootoko (Omul-cutie).

Ultimii ani ai vieţii îi trăieşte în izolare, departe de ochii publicului, în munţii Hakone, în apropierea capitalei Tokyo. La scurt timp după terminarea ultimului său roman, Kangarou notebook (Caietele cangurului), moare pe data de 22 ianuarie 1993.

Romanul „Femeia nisipurilor” este considerat capodopera lui Kobo Abe şi romanul care l-a făcut cunoscut la nivel mondial. Este o carte profund vizuală, care lasă cititorului o totală libertate de a-şi imagina o lume aflată la limita absurdului, în care nisipul devine un personaj în sine, capabil să schimbe profund existenţa celor care vor să îl înfrunte. De asemenea, regăsim în acest roman tema „dispariţiei”, pe care o întâlnim şi în alte scrieri ale lui Kobo Abe, după cum vom vedea ulterior.

Un colecţionar împatimit de insecte, pe numele său Niki Junpei, îşi doreşte o faimă singulară, ciudata într-câtva, de a-şi vedea numele într-un dicţionar obscur pentru descoperirea unei noi specii de „gândac tigrat”: Pentru aceasta, pleacă fără ştie într-un ţinut plin de dune de nisip, în apropierea mării. Când îşi dă seama că a pierdut ultimul autobuz înapoi spre oraş, cere adăpost pentru noapte în satul vecin. Alcătuirea acestuia îi dă fiori de la început, casele ascunse printre dune şi şanturile abrupte dintre acestea sunt ciudate, dar se bazează pe încredere şi siguranţa oferită de ospitalitatea japoneză:

“În jurul unui turn înalt de observaţie, se ivi un pâlc de acoperişuri de şindrilă, fixată cu pietre. Era un cătun sărac, ca oricare altul. Evident, printre case se aflau şi unele acoperite cu ţiglă sau tablă roşie. Clădirea cu acoperiş de tablă roşie, plasată la colţul singurei intersecţii din sat, părea a fi locul de întrunire a asociaţiei pescarilor. (…)
Lăsând la o parte cele câteva palme de pământ dezgolit, predomina nisipul uscat, alburiu. Cu toate acestea, se zăreau parcele cultivate cu alune de pământ şi cu cartofi, iar mirosul apei sărate aducea cu sine şi un iz de animale domestice. La marginea drumului – amestec bătătorit de lut şi nisip – se înşirau grămezi albe de scoici sparte.
La apariţia necunoscutului, copiii prinşi în joacă pe maidanul in faţa asociaţiei pescarilor, bătrânii ce împleteau plase, aşezaţi pe veranda aplecată într-o rână, ca şi femeile aproape chele stând la taifas în faţa singurei prăvălii, îşi întrerupseră ca la un semn mişcarea şi sporovăiala, ca să-l măsoare cu privire neîncrezătoare”.

Sătenii îl trimit într-o locuinţă tipică acelui sătuc uitat de lume: înconjurată din toate părţile de ziduri de nisip mişcător, Niki trebuie să coboare pe o scară de frânghie abruptă, care îi provoacă prima frică şi primul şoc. Acestea se accentuează ulterior rapid, după ce tânară vaduvă care îl găzduieşte îi spune că nu poate face baie decât în a treia zi (cu toate că el dorea să stea doar o noapte) sau realizează că este adusă o lopată suplimentară pentru a ajuta şi el la debarasarea nisipului strâns peste zi. Ritualul, de altfel, neînţeles pentru el, de a strânge nisipul şi de a-l expedia printr-un sistem de scripete, avea rostul de a preveni acoperirea casei, pentru ca dacă aceasta dispărea, şi celelalte case din sat erau ameninţate.

Forţa nisipului transpare din fiecare pagină. El ameninţa pereţii casei, acoperişul, intra în mâncare şi în apă, era ca o fiinţă vie care încerca să ia stăpânire fiecare colţişor şi să distrugă întreg satul. „Din spatele peretelui se prelingea nisip, descriind o curbă uşoară. Brusc, simţi că-l trec fiorii. Rămase împietrit. Casa aceasta e pe cale să-şi dea duhul, pe jumătate…Tentacule de nisip în mişcare perpetuă îi sfârtecă măruntaiele, în mare parte… Nisipul, care în afara dimendiunii medii de 1/8 mm, nu mai dispune de alte caracteristici, nici măcar de o forţă anume… Şi totuşi, nimic nu poate rezista forţei distructive pe care o ascunde… Sau poate că tocmai lipsa formei să reprezinte expresia supremă a forţei..”

Când încearcă a doua zi dimineaţă să plece, cautând scara de frânghie, descoperi că aceasta fusese trasă şi era prizonierul satului şi al nisipului. Locuitorii îi pun în vedere că poate supravieţui numai dacă ajuta în fiecare noapte pe vaduvă la evacuarea nisipului. Junpei nu se împacă cu noua situaţie şi caută scăparea. Escaladează panta de nisip, dar fiecare pas făcut înainte este urmat de o cădere de câţiva metri. Sare pe scripetele care ducea nisipul, însă sătenii sunt isteţi şi urmează o cădere în gol. Încearcă să îşi perfecţioneze tacticile, însă nu face decât să îşi accepte, în cele din urmă, soarta. „Dar nu trebuia să lase teama să pună stăpânire pe el. Se spune că motivul pentru care se prăbuşesc de foame şi sete cei ce plutesc în derivă pe mare e legat nu atât de lipsuri fiziologice, ci mai degrabă de teama de lipsuri. Înfrângerea începe în clipa în care te gândeşti că ai pierdut bătălia.”

Concentrându-se pe lucruri diferite, îşi dă seama că viaţa sa nu poate exista în alt fel, în acest loc. Decoperă o cale de a extrage apa din nisip şi, din acest moment, începe să iubească locul în care se află, caută căi de a-şi perfecţiona invenţia, mai cu seamă că, de oarece timp, devenise amantul tinerei văduve. Spre sfârşit, evadarea din satul în care este întemniţat devine posibilă: scara este la locul ei, sătenii nu îi stau în cale şi, totuşi, alege să rămână, mai cu seamă că femeia este însărcinată cu copilul său. Cartea se încheie cu declararea dispariţiei lui, în nişte înştiintari reci ale Tribunalului de Familie, la şapte ani de la plecarea în cautarea unor insecte şi descoperirea unei noi vieţi.

Junpei trece prin etape succesive ale transformării umane: mai întâr, exuberanţa şi tinereţea fără griji, în urmărirea unei pasiuni amatoriceşti, respectiv entomologia şi dorinţa de a deveni o celebritate în acest domeniu; ulterior, revolta unei persoane împotriva unor condiţii vitrege la care este supus atât de membri unei colectivităţi închise, care aleg pământul străbun şi apărarea acestuia, decât siguranţa traiului oricăruia alt loc; mai apoi, etapa înfrângerii, doborât de nisip, un personaj de sine-stătător, căruia nu îi poate rezista nimeni şi tratat deseori în paginile cărţii pur tehnic, însă cu atât mai descriptiv; în sfârşit, ultima etapă, aceea a resemnării şi a căutării fericirii în actualitate şi nu într-un trecut unde nu mai poate reveni.

Toate aceste etape ne reliefează şi sentimentele prin care trece personajul principal: în primul rând, interiorizarea unui profesor obscur, care îşi concetrează toate eforturile într-un hobby nerealist, însă pentru el pasional. Apoi, aroganţă faţă de tânara văduvă, căruia i se crede superior, totul până la frica devoratoare faţă de nisipul peste-tot prezent, care ameninţă să îi distrugă însăşi fiinţa. Disperarea prin care trece îl conduce la dorinţa de a pleca prin orice mijloace, ajungând chiar la subjugarea sexuală a femeii de lângă el, încercând să o epuizeze pentru a reuşi să evadeze.

Mitul lui Sisif şi dorinţa de explorare a condiţiei umane sunt temele principale ale cărţii. Pe de o parte, munca de zi cu zi de scoatere a nisipului din groapa unde se află casa este nesfârşită şi aparent fără sens. Pe de altă parte, umanitatea, prinsă într-un sistem închistat de norme, are tendinţa şi dorinţa de a supravieţui într-o lume sinistră pentru oricare din noi. Aceste teme apropie romanul lui Kobo Abe de existenţialismul lui Sartre sau de cărţile lui Fowles şi Camus.

Revolutionary Road

Nonconformistii (2008)

Revolutionary Road

Regia Sam Mendes

In rolurile principale Leonardo DiCaprio, Kate Winslet

Un film care poate deveni vedeta la Oscarurile de anul acesta si sunt cel putin doua motive pentru care cred aceasta: in primul rand, este povestea fiecaruia dintre noi, cu frustrarile din interiorul relatiei, cu dorintele ascunse si tendinta spre siguranta familiala si, in al doile arand, interpretarea extraordinara a celor doi protagonisti, Kate Winslet (intra perfect in rol), care a primit de curand Globul de Aur pentru cea mai buna actrita in rol principal, si Leonardo DiCaprio, cuplu reunit dupa prestatia din Titanic.

April si Frank sunt un cuplu simplu, dupa tiparele moderne, desi actiunea se petrece in Connecticut-ul anilor '50, langa Calea Revolutiei (Revolutionary Road). El munceste intr-o mare companie, intr-un birou, intr-o slujba plictisitoare, care ii displace profund, insa e aducatoare de bani fara mare bataie de cap. Ea e casnica, ocupandu-se de educatia celor doi copii si incercand sa isi faca fericit sotul. Filmul se urneste greu, mult timp avem impresia ca nu se intampla nimic, ca va trebui sa apara un boom, ca totul sa se schimbe si adevarata actiune sa porneasca. Nici macar cand Frank, in ziua in care implineste 30 de ani, isi inseala sotia cu o secretara obscura, nu schimba deloc viata familiei sau gandurile personajelor, cel putin pe moment.

Visul lui Frank, inca inainte de relatia cu April, era sa plece in Paris-ul, pe care il zarise in anii celui de-al doilea razboi mondial, pentru a-si petrece restul zilelor, sa hoinareasca pe strazi, pentru a-si descoperi vocatia. April nu uitase acest moment si incearca sa ii indeplineasca visul sotului, sa vanda tot si sa se mute impreuna acolo, unde va munci ea, pentru ca el sa traiasca viata asa cum si-a dorit-o mereu. In acest moment, totul se schimba: Frank se regaseste dintr-o data in dilema oricarei persoane. Sa aleaga improbabila fericire si viata tumultuoasa intr-un Paris care e asa de departe si atat de diferit? Sau sa aleaga monotonia unei vieti responsabile, dar sigure alaturi de familie?

Momentele pline de neprevazut continua. Mai intai, ea ramane pentru a treia oara insarcinata si o noua clipa de cumpana apare: avortul, pentru a ajunge in Paris fara probleme, varianta pe care ea o prefera si de multe ori m-am intrebat de ce, sau acceptarea sarcinii si continuarea vietii de uzura din America. De asemenea, pe punctul de a demisiona din postul plictisitor, Frank scrie o scrisoare-raspuns in termeni duri catre o subsidiara si, ciudat, aceeasta place sefilor care ii ofera un post de conducere intr-o firma nou-infiintata.

Adevaratele sentimente se dezvaluie in aceste momente: ambii gelosi, ambii egocentristi, isi gasesc refugiul in relatii extraconjugale. Nimeni nu are curajul sau vocatia sa le spuna adevarul si anume ca relatia lor schioapata, cu exceptia unuia. Un alt personaj care este de retinut prin claritatea si clarviziunea sa este tocmai "nebunul": o persoana labila psihic, John Davis (interpretat de Michael Shannon), care vine in vizita cu parintii sai, desi are peste 30 de ani, ghiceste din prima clipa adevarat "nebunie" si anume o familie care nu reuseste sa isi rezolve frustrarile prin discutii sau prin separare. O familie in care rezolvarea se gaseste doar prin disparitia unuia.

Senzatia mea a fost ca am vazut un film complet, in principal datorita realismului scenariului si a transpunerii in scena a acestuia, meritul revenind atat regizorului Sam Mendes (sotul lui Kate), precum si celor doi interpreti principali. In orice familie, cuplu, relatie, gasim frustrari de genul celor din film. Cati dintre noi nu avem aspiratii, dorinte, care, odata, cu implicarea intr-o familie, dispar, voluntar sau nu, dar pe care nu le uitam niciodata? Unii, ca cei din film, nu reusesc sa rezolve situatiile conflictuale care se genereaza prin rascolirea unor dorinte vechi. Ramane ca noi sa reusim.

Nota 9.5/10
Jovi

The Love Guru

The Love Guru (2008)

The Love Guru

Regia

Marco Schnabel

In rolurile principale Jessica Alba, Mike Myers

Trebuie sa existe si filme proaste si prostesti, in acelasi timp. Am avut dorinta sa il vad pana la sfarsit totusi, pentru ca nu puteam sa imi imaginez ce stupiditati mai poate scoate Mike Myers. Cu greu, cineva poate recunoaste in acest film o comedie. Pare o parodie, dar nu stiu pe cine parodiaza, cu greu poti recunoaste o satira la adresa societatii americane si nu numai, in care diferiti pretinsi guru atrag atentia opiniei publice cu false premonitii si tratamente moderne, naturiste sau aiurea.

PItka este un guru americano-indian, care traieste acum in Statele Unite, cu dorinta de a deveni celebru si cel mai tare guru din America. Mereu este in umbra unui alt guru si pentru a fi pe primul loc trebuie sa ajunga in emisiune la Oprah. Metodele sale sunt complet idioate, nu se intelege nimic din ceea ce preda celor care doresc sa il asculte. Pe de alta parte, aflam povestea unui hocheist care tocmai s-a despartit de dragostea vietii lui si din cauza aceasta, echipa din Toronto pierde meci dupa meci.

Patroana clubului, interpretata de frumoasa Jessica Alba, gaseste metoda potrivita: il angajeaza pe Guru Pitka, pentru a-i impaca pe cei doi, contra unei sume generoase de bani. Pitka accepta, pentru ca acest lucru l-ar putea dezlega de blestemul care il tinea in loc: pana nu se va iubi pe sine, nu va putea avea nici o femeie, avand asupra sa chiar o centura de castitate masculina. Happy-end.

In afara de Jessica Alba, care este frumoasa in acest film, dar actrita nu este, nu inteleg de ce a aparut Ben Kingsley intr-un rol complet superficial, deloc emblematic, pe deasupra se mai uita si crucis in toate scenele (rolul lui fiind de mare maestru spiritual). A, a ajucat si Justin Timberlake...nu l-am recunoscut, cel putin asa scria pe generic. Un film pueril, poate sa placa adolescentilor.

Nota 3/10
Jovi

Slumdog Millionaire

Vagabondul milionar (2009)

Slumdog Millionaire

Regia

Danny Boyle

In rolurile principale Lennie James, Dev Patel

Am lasat cateva zile ca impresiile despre acest film sa se sedimenteze si sa reusesc sa il simt la adevarata valoare. Recent laureat la patru premii Globurile de Aur, decernate de Asociatia Presei Straine de la Hollywood, este un film care reuseste sa te captiveze si sa urmaresti trairile personajelor si aventurile prin care trec acestea, cu conditia sa ai curajul sa il vezi, caci, pana la urma, este un film indian (desi regizat, produs etc. de britanici), si, mai ales sa ai curajul sa treci peste prima jumatate de ora incalcita si un pic dezamagitoare. Totusi, nu mi-a fost dat sa aud, din fericire, cantecele specifice indiene, cu exceptia celui de la genericul de final, sau grandoarea unor scene fabulos construite (si total false) din filmele indiene.

Cum am spus, filmul se urneste greu si trebuie multa atentie pentru a urmari firul epic, in principal, datorita faptului ca actiunea prezenta este intrerupta de multe flash-back-uri ale protagonistului, pentru a explica ratiunea unor raspunsuri la jocul "Vrei sa fii miliardar?". Inceputul il infatiseaza pe Jamal, un functionar obscur la o firma multinationala, anchetat de politie din cauza participarii sale la concursul mentionat si suspectat ca a trisat, intrucat la nivelul sau de instructie si varsta nu putea sa cunoasca atat de multe. Raspunsul sau ii tulbura pe politisti si ii determina sa ii asculte povestea vietii lui: el spune ca toate raspunsurile corecte au fost date din experienta proprie.

Si, urmarind intrebare dupa intrebare, il cunoastem si realizam cum fiecare raspuns are o legatura cu imprejurarile vietii lui Jamal. Ramas orfan de mic, mama sa fiind impuscata intr-una din confruntarile cartieresti religioase in Mumbai, fuge impreuna cu prietenul lui si cu o fata cunoscuta pe strada si se ascunde. Sunt gasiti de o retea care pregatea si exploata tineri pentru cersit. Fragmentele din aceasta perioada a filmului sunt deosebit de crude si amintesc de filmul romanesc Filantropica: sunt educati pentru a castiga cat mai multi bani si torturati, li se smulg ochii, li se rup picioarele pentru a fi demni de mila trecatorilor.

Jamal se indragosteste pentru totdeauna de fata pe care a intalnit-o cand a murit mama sa. De aceea, incepand din momentul cand evadeaza din reteaua de cersetori, el porneste in cautarea ei si vrea sa ajunga o persoana importanta pentru a o gasi si a o face fericita. Acesta este, de altfel, si motivul pentru care alege sa participe la "Vrei sa fii miliardar": speranta ca, de undeva, ea va vedea emisiunea, il va zari si pe el si ii va da un semn ca este bine si a scapat de borfasii unde se aciuase. Si, apeland la optiunea "suna un prieten", raspunde ea, desi sunase pe numarul de telefon al fratelui sau. Si dragostea reuseste, indiferent de obstacole, probabil acesta este principalul mesaj al filmului.

Urmaream cu multa placere concursul "Vrei sa fii miliardar" cand se transmitea versiunea romaneasca, in speranta ca intr-o zi voi ajunge si eu in acel platou. De aceea, ideea in sine a filmului, de a dezvalui viata unui om simplu, needucat, din mahalaua Mumbay-ului transpusa pe un concurs foarte cunoscut, mi s-a parut excelenta. Cu exceptia inceputului greoi si nu usor de urmarit, filmul impresioneaza prin interpretare, excelenta regizare si transpunere in imagini a sentimentelor lui Jamal, a carui viata ajunsa intr-un punct culminant nu stim cum sa o catalogam: a fost soarta care l-a ajutat, a fost norocul, aparut deseori in calea lui, sau a fost doar o adaptare extraordinara la conditiile in care a trait?

Filmul a castigat patru premii la Globurile de Aur pentru cel mai bun film drama, cel mai bun regizor (Danny Boyle), cel mai bun scenariu si cea mai buna coloana sonora. Premii importante, care il propulseaza ca favorit in disputa pentru Oscar 2009. Si deocamdata nu vad un rival de temut, desi mi-a placut mai mult "Vicky Cristina Barcelona", insa sunt subiectiv.

Nota 9/10
Jovi

Tropic Thunder

Furtuna tropicala (2008)

Tropic Thunder

Regia

Ben Stiller

In rolurile principale Ben Stiller, Robert Downey jr., Jack Black

Nu inteleg cum poti sa aduni atatia actori cunoscuti si, mai ales, sa ii convingi a fi distribuiti intr-un film mediocru, care nici nu stii in ce categorie sa il incadrezi. Este comedie pentru gagurile putine pe care le ofera? Este drama transformarii unor persoane din vedete in oameni cu capul pe umeri si sentimentali? Este film de razboi, datorita scenelor si peisajelor asemanatoare celor din filmele despre Vietnam? Nu stiu. Cam asta ar fi pe scurt descrierea unui film care are o multime de vedete: Tom Cruise, Nick Nolte, Ben Stiller, Jack Black, Robert Downey jr. sau Matthew McConaughey.

Ce se intampla insa? Un grup de actori celebri, dar constuiti dupa logica doritorilor de blockbustere, se intalnesc pentru a turna cel mai mare film de rezboi realizat vreodata. Mofturile fiecaruia ii fac incompatibili, iar regizorul nu reuseste sa ii struneasca. Atunci, ia decizia de a-i trimite de-a binelea intr-o jungla din Asia, fiind filmati de camere ascunse printre copaci, pregatindu-li-se mitraliere cu capse sau explozibili la fiecare pas.

Numai ca regizarea acestor scene scapa de sub control din doua motive: unul, pentru ca insusi regizorul dispare din scena, fiind omorat de o mina de teren, si, al doilea, existenta in jungla de acolo a unei periculoase grupari de traficanti de droguri, care ii gaseste pe actori si ii ia ostatici pe cativa dintre ei. Urmeaza lupte, gaguri, adevarata pasiune pentru recastigarea locului in lumea grea in care se aflau.

Prin urmare, un film de la care speram la multe si toate au fost sub asteptari. Prestatia actorilor in limite normale, nu inteleg cum Robert Downey jr. a fost atat de laudat pentru transformarile suferite de personajul sau si a obtinut si nominalizarea la Globul de aur pentru cel mai bun actor intr-un rol secundar. Mie mi-a placut Tom Cruise, neasteptat de transformat si pe care l-am descoperit si recunoscut abia spre sfarsitul filmului. Un film care nu se ia in serios, e parerea mea, si poate si asta s-a urmarit. Deseori cu un umor deplasat, care nu poate face sa zambeasca pe oricine. Se vede ca Ben Siller e abia la inceputurile carierei regizorale.

Nota 6/10
Jovi